Feed Back 5-6 2010

Iată că în al doilea an de criză economică, dar în al şaptelea an de când apare revista Feed Back, a apărut în ciuda multor piedici financiare nr 5-6, un numar în care autori din ţară şi din strainatate, precum autori tineri debutanti sau consacrati, semnează cele putin peste 200 de pagini. Revista se deschide cu un editorial semnat de poetul si directorul revistei Daniel Corbu, în care facem cunoştinţa cu o nouă instituţie a României, anume Ministerul Sărăciei. Pe de altă parte jurnalistul şi scriitorul Călin Ciobotari ne provoacă sa intrăm în războiul deschis faţă aceia care pe diferite forumuri scuipă versuri şi păreri adhoc. Nu departe de aceste pagini, zece tineri "virtualişti" şi "de birou" ne semnează poeme şi proză de bună calitate. Felix Nicolau, Ciprian Voloc, Theodor Codreanu, Tudor Cristea, Florin Caragiu aduc în paginile de cornică titluri de ultimă oră, iar Delia Pop începe cu acest număr să publice un serial despre poruncile postmodernismului. Horia Bădescu crede intr-o sarbatoare a poeziei, iar Ciprian Iulian Soptica vorbeste despre gandirea heideggeriana. In spiritul curentelor experimentale Katya Kelaro ne invita sa-i cunoastem OSIRISMUL, despre care ea spune ca ar fi un manifest literar. George Vulturesc, intervievatul acestui numar ne vorbeste cu patos despre poeti, premii, generatii si cultura poetica, in timp ce la Suplimentul revistei il putem citi de aceatsa data pe poetul Rade Drainac.

revista poate vi citita si de pe site-ul http://www.acfeedback.ro/ sectiunea reviste

Autoritatea viului în lirica lui Teodor Dună

La aproape treizeci de ani pe care îi are, Teodor Dună, autor a încă două volume de poeme, „Trenul de treieşunu februarie" – Ed. Vinea, Bucureşti, 2002 şi "Catafazii" apărut la aceeaşi editură în 2005, poate fi considerat, alături de alţi douămiişti, printre care amintesc pe Claudiu Komartin, Daniel D. Marin, Aida Hancer, Dan Coman, Andra Rotaru ş.a., unul dintre autorii care s-au impus în peisajul literar contemporan, (deşi sună ca un clişeu, dar nu putem să ne ferim de expresie), prin originalitatea discursului poetic.
Acest al treilea volum de poeme, apărut anul acesta la Editura Cartea Românească, „de-a viul" vine să ne confirme că avem în faţă un poet care face din tot ceea ce-l înconjoară poezie, asta pentru că aşa cum scrie pe coperta cărţii Mircea Ivănescu, autorul „are o lume a lui, pe care şi-o impune cu o autoritate cu atât mai irezistibilă cu cât nu pare conştient că o are". Autoritatea ce se impune aici este una de natură metafizică, deoarece Teodor Dună, în loc să se joace cu metafore şi damfuri postmoderne în laboratorul personal, aşa cum fac majoritatea dintre congenerii lui, el preferă să umble printre cele carnale şi să se deschidă, ca într-un gest de confesiune în faţa poeziei.
Întregul volum de poeme poate fi considerat un gest ritualic pe care autorul îl face întru căutarea de sine, întru descoperirea iubirii de frumos, întru înţelegerea locuirii împreună cu cele dumnezeieşti. Cu un uşor cadru suprarealist şi biografic, aşa cum întâlnim şi în poezia lui Ioan Es. Pop, Teodor Dună îţi arată cum să rămâi viu printre cei care deşi vii îşi trăiesc mai curând moartea. Lectorul neavizat, ar putea înţelege că autorul este un adept al morţii, datorită poemelor lungi în care abordează problema morţii, însă mai curând am putea spune că el urmăreşte prin intermediul acestor psalmi mortuari să ajungă la cântecul luminii care menţine vie carnea.
Pe de altă parte acest strigăt al metafizicii carnale întâlnit în volumul de faţă nu se limitează la condiţia fizică a omului, ci el se îndreaptă către Dumnezeu, către Omul Dumnezeu, creat în carne înspre iubire. Iată, putem spune că avem în faţă un poet al iubirii totale, iar ciclul poemelor dedicate Clarei confirmă spusele noastre. În acest sens am să redau aici un fragment dintr-un poem pe care personal îl consider emblematic în volumul de faţă, un poem care, deşi curge spre mişcările prozopoeticului, creând astfel senzaţia de plin, el comportă viziunea unui tablou suprarealist, din care privitorul nu poate pleca ochii decât îndrăgostit şi pregătit de metamorfoze, anume „caii albaştri": „caii albaştri stau de sute de ani în apele albastre. la început, au crezut că marea era un râu şi au vrut să-l treacă. toţi caii trec înot câte un râu toamna. trebuie să ştii. e un lucru de neînţeles. numai că nu au găsit capătul acelui râu, şi de întors nu mai ştiau. aşa că au rămas sute de ani în ape. au învăţat să doarmă în apă, să se hrănească cu apă, să alerge prin apă. în tot acest timp, carla, au uitat cum arată pământul. şi ei deveneau din ce în ce mai albaştri. // numai că devenind într-atât de albaştri, nu se mai puteau deosebi de apă şi nu se mai puteau recunoaşte. astfel că, pentru un timp, caii albaştri au fost foarte trişti. până au găsit, într-o seară, pământul. aşa că o dată la câţiva ani ei vin pe aceste câmpuri. toţi caii albaştri din toate mările vin lângă peretele nostru pentru a se vedea. /…/". Trebuie văzut faptul că Teodor Dună îşi construieşte, prin deconstrucţia realităţii, un filon ontologic. Acesta fiind ancorat cu elemente cosmice moderniste. De exemplul, prezenţa calului, a culorii albastre, a mării şi a pământului ne arată că poetul cunoaşte foarte bine şi reactualizează emoţia de factură neomodernistă. Într-un alt poem, „seara curând argintie" îl vedem pe poet preocupat de grija de a conserva sau proteja viul, corpul care poate contempla liniştea naturii. El crede, ca un călugăr adevărat, că pentru a iubi total înseamnă a şti să nu şchiopătezi la fantasmele cărnii, iluziile viului.
În poezia lui, Teodor Dună ridică liniştea drept un catarg de sprijin pentru înţelegerea şi împărtăşirea viului. Iată ce ne spune în poemul amintit: „şi-n seara curând argintie vom intra / în casa de pe deal, / tu vei alerga prin camere, / vei ridica obloanele, vei / vedea / munţii acoperiţi cu zăpadă, nu vei şchiopăta, / vei râde, / îmi vei spune aici nu e noapte niciodată. / doar linişte peste tot. // în acele seri, când arginţii, vom fi doar noi, / liniştea şi casa de pe deal – doar noi, / aproape îmbrăţişaţi, aproape întorşi cu spatele." Putem observa chiar şi în acest poem că recuperarea moralei şi a identităţii curate a viului este o altă preocupare a poetului. Motivul argintului fiind invocat nu ca un corp figurativ, ci ca un grav simbol de reîntoarcere către sine. Aici întoarcerea către sine, se petrece odată cu întoarcerea către viu, un viu după chip şi asemănare, un viu către creator, către poet. Poetul însuşi trebuie să arunce arginţii textualităţii şi să recupereze îmbrăţişarea înaltă, intimă poeziei.
Dacă Aida Hancer îşi numea lumea Amadiada, iată că şi la Teodor Dună întâlnim acest procedeu. Practic apărarea lumii începe cu arătarea şi numirea iubirii, iar „cel mai potrivit nume pentru această lume frumoasă" este Carla. În fond cântecele poetului sunt îndreptate în acelaşi timp femeii, viul din care rămâne viul, şi lumii în ansamblul ei. Practic poetul, aşa cum o va arăta el însuşi, primeşte năpustirea lumii în el şi astfel se vede tot mai plin, se vede viu. Iată, în acest sens, ce ne spune autorul în poemul care dă titlul volumului, „de-a viul": „şi apoi viaţa a încă o mie de oameni şi apoi viaţa / peretelui, viaţa lemnului, viaţa carcasei, / toate se năpustesc spre mine / şi mă umplu. // şi orice este viu şi orice a fost viu îşi fac loc în mine / şi mă înconjoară. /…/ şi nimeni mai pregătit şi mai înfăşurat în vieţi / ca-ntr-o mie de pieli. / îmi desprind mâinile de corp, / viaţa se învălmăşeşte în jurul meu, / îmi ridic mâinile şi toate vieţile lor se varsă în mine / ca-ntr-un canal." Un alt poem care ne-a atras atenţia este „oasele câinelui", în care autorul te plimbă în acest muzeu al universului şi îţi vorbeşte despre vietatea osemintelor. Sigur poate părea o nebunie sau un joc al absurdului, dar dincolo de orice aparenţe, şi acest poem stă alături de celelalte prezentate aici lângă ideea ce conturează volumul de poeme, anume, aceea a viului. Iată ce scrie poetul: „oasele câinelui plimbă nestingherite blana câinelui. / în urma lor, zidurile blocurilor încep să tremure. / temeliile ies din pământ ca dopul şampaniilor şi scot / la plimbare casele, blocurile. / dar ce zarvă minunată. /rădăcinile dau în clocot, ies ca laptele fiert din / asfalt, din iarbă, culcă arborii ţi îi scot la plimbare". Poetul trăieşte un adevărat spectacol, un spectacol la care participă toate cele vii, aici poetul înţelegând ca fiind viu, tot ceea ce este creat şi tot ce este însufleţit. În încheiere mai putem spune că acest instrument poetic al lui Teodor Dună ne apare, aşa cum Andrei Terian scrie şi el pe coperta a patra a cărţii, „ca vehicul de voiaj către partea ascunsă a lumii".

Katya Kelaro sau despre poezia ca manifest al umbrelor

Katya Kelaro este un pseudonim literar pe care Cătălina Ionela Chelaru şi l-a luat în urmă cu mulţi ani când a început să semneze în diferite cenacluri virtuale poeme şi lucrări grafice. Cunoscută în mediul cultural ieşean ca interpretă de operă, Katya Kelaro ne-a surprins anul trecut (2009) când a scos de sub tipar primul volum de poeme, „Pe umbra mea o cheamă Joline", apărut în condiţii grafice excelente la Editura Princeps Edit din Iaşi. Cartea, care adună între coperte peste 300 de pagini, lucru uşor de contestat pentru un volum de poeme de debut, constituie o dovadă că autoarea, care încearcă prin diferite moduri şi chipuri să se distanţeze de orice tip canonic ce leagă o grupare literară, cunoaşte puterea cuvântului şi rostul lui liric. Ea urmăreşte, poate şi datorită profesiei de interpretă de operă, evoluţia şi desfăşurarea în sunet a cuvântului, oferindu-i acestuia o dimensiune ontologică. Pe de altă parte, Katya Kelaro înveleşte sensul liric al cuvântului cu forme plastice, creându-ţi astfel senzaţia că participi la ridicarea unei catapetesme a lumii în care trăieşte. Iar lumea autoarei este totalmente una onirică, în care visul şi jocul imaginilor suprarealiste construiesc demersul argumentativ pentru frumosul ce se arată în intimitatea umbrelor, aici purtând numele de Joline, arătând, pe de o parte, feminitatea frumosului, cu potenţa creatoare, iar pe de altă parte particularitatea acestuia, anume că se lasă interpretat, locuit de cel care ştie să vadă dincolo de aparenţa unei simple imagini reprodusă, cu ajutorul luminii dar şi a obiectului în sine, în umbră. Întreaga carte de debut a autoarei are în centru, ca punct tematic, umbra. În jurul acesteia gravitează toate celelalte elemente care construiesc chipul Jolinei, pe cel al omului şi al lumii acestuia, şi anume teme precum dumnezeu, femeia, iubirea, apocalipsa cu judecata de apoi, copilul, oraşul şi multe altele.
Poezia Katyiei Kelaro este una care revigorează inima şi inteligenţa lectorului, punându-l de multe ori pe acesta în situaţii de a se privi pe el însuşi în text. În fond, partitura pe care ne-o propune autoarea, este aceea că poezia este umbra care poate da contur obsesiilor şi idolilor omului. Pe de altă parte poezia ei este una a frondei, a protestului faţă de kitsch. Autoarea chiar dacă locuieşte în postmodenitate, acest cartier al culturii universale în care mulţi artişti fac trafic cu sufletul, artişti care pretind că sunt locuitori ai turnurilor babeliene de sticlă a poeziei, ştie când întâlneşte un iubitor de „ejaculare a minţii". Poezia ei este singura formă de protest faţă de aceştia. Drept dovadă că, pe autoare nu o întâlnim în multe reviste de literatură contemporană, la modă, care impun, prin programele editoriale, autori şi măşti. Ea ştie că valoarea se dobândeşte prin moarte, această umbră, această rivală a viului şi visului.
Katya Kelaro se priveşte în oglindă şi se confruntă cu elementele slabe ce susţin temelia narcisismului. Totodată, în privirea ei, autoarea găseşte îmbrăţişarea de care arta în general are nevoie, frumosul şi plăcerea. Fiinţa este văzută de poetă ca un labirint în centrul căreia se află arborele poeziei, a cărui fruct este însuşi omul. În acest sens am să redau aici câteva versuri din poemul ce dă titlul volumului de debut, „Pe umbra mea o cheamă Joline": „artistul mort e de două ori mai valoros, / când picta în atelier / era, în schimb, un mare pericol / cuţitul care l-a dezosat de viaţă ţi s-a înfipt în creier / moartea e telefonul umbrei lui, în criză de fise: / mă recunoşti? Cea mai fidelă amantă a unui bărbat // femeia are în umbra ei o posibilă rivală / aşa că / v-o prezint pe Joline / fiica unui cadif cu plăceri maso / eu în bocanci, ea cu toc cui /…/când o strâng pantofii de domnişoară glamour / devine gheişă într-un pat cu teatru chinezesc de umbre".
Poeta reuşeşte să ne introducă în starea uşor euforică a scenei, creând personaje prin intermediul cărora ne invită să deschidem cutia fantasiei. Asemenea poeţilor vizuali, Katya Kelaro eliberează prejudecăţile legate de relaţia poezie-imagine şi te obligă să pătrunzi în fiecare act ce se pune în scena limbajului poetic. Lirismul ei este conturat, nu doar de prezenţa reuşită şi plăcută a personajelor, ci şi prin punerea în relaţie a problemele cu adevărat grave, metafizice cu care se confruntă acestea.
Deşi poezia ei se desfăşoară parcă într-un spaţiu neconvenţional, ea nu este una a spectacolului de prost gust, ci dimpotrivă, ea reprezintă glasul din totdeauna al divinităţii. Ea comportă elasticitate, permiţând astfel, privirea din unghiuri multiple. Decorul spectaculos în care se desfăşoară poezia Katyei Kelaro este unul al spaţiului nemăsurat în care personajele puse în dialog construiesc teoriile transdisciplinare ale poeziei. Toate inovaţiile şi toate eforturile de înnoire a materiei poetice care au apărut în ultimele opt decenii sunt cunoscute de aproape de către autoare. Iar, în ciuda acestui bazar de inginerii poetice, Katya Kelaro (re)aduce în prin plan „epoca de piatră a păsărilor", o epocă în care Dumnezeu Fiul este văzut căţărându-se „cu îngerii pe baobab", o epocă a poveştilor şi a repovestirii, o epoca a nunţilor dintre umbre. Iată, în acest sens, ce ne spune poeta în poemul „Autoportret cu hermină albă": „stau ghemuită în oul de sepie / cu genunchii la gură / aştept să-mi naşti mâinile de sticlă albăstruie / copiii se nasc la 9 luni dar eu nu mai ştiu / de când mă aflu aici căutând poarta / nu am oase ci o mie de inele suprapuse într-un triangle / pe jumătate şarpe jumătate amorfă cu coarde / îmi modific fibrele odată cu mareea / oamenii trec şi lipesc pergamente îmbibate-n ulei / uite mugurele din profil / nasul / obrazul ascuns între palme / cordonul ombilical petrecut jurul umerilor / parcă e şarpele cu care lupta laocoon / fiecare om are în preajma lui moartea / acolo în uter pe întuneric / doar hermina albă stă de pază să-l muşte de cap / să pot ieşi afară / unde mi-au pregătit nunta".
Citindu-i poezia, încărcată poate în unele locuri de prea mult vizualism, sensibilitatea este peste tot prezentă şi se dezvoltă tot mai puternic cu încercările poetei de a pune în evidenţă destinul dramatic al omului. Experimentele lirice ale Katyei Kelaro pot fi văzute ca nişte fotograme de expresie analitică a condiţiei umane. Iată în acest sens un poem remarcabil, „Imaginea ta e ultimul lucru pe care l-am văzut în altă viaţă": „te aşez în pat ca pe o cruce. Eşti o pasăre mazoat răstignită pe cearşaf. / sub axila dreaptă porţi cuiburi / pentru jumătatea a doua a vieţii / ţi-aş îmbrăţişa bazinul ca şi cum aş toarce un caier să scot / din tine senzaţii necunoscute până azi, să te zbaţi, /…/ sunt o perpetuă jertfă. / intri în mine într-un fel deplin, sacerdotal. // iubirea pe o anumită treaptă e foc, e junghiere. / omul de azi îl junghie pe cel de ieri şi din spintecarea lui / iese lumina". În acest poem autoarea exprimă paradoxul omului dintotdeauna, pregătit oricând să joace în funcţie de lumina care îi cade pe rol.
Pe de altă parte poemele Katyei Kelaro sunt dominate de motivul literar al închiderii în operă, contestat de majoritatea scriitorilor de astăzi. Acest ermetism suprarealist propus de autoare, combinat cu scenele de viaţă bazate pe sentimente şi melancolie, ne arată deosebita şi miraculoasa valoare a comunicării poetice. Multe dintre elementele de rezistenţă ce constituie zona de identitate a Katyei Kelaro, ce sunt domneşte aşezate în vitraliile acestor pagini, constituie schiţa de lucru al unui autoexil liric. Atitudinea şi viziunea poetică a sopranei pot fi şi în avantajul dar şi în dezavantajul autoarei, însă acest lucru îl va argumenta cu siguranţă, poezia viitoare a Katyei Kelaro. Cert este că, până atunci, avem de a face, acum, cu o poetă care impune un spaţiu al descifrării şi totodată al încifrării fiinţei lăuntrice ca alternativă la orbire, prin iluzii şi metapovestiri. În acest sens mai redăm în încheiere un „poem leonim", structurat pe acelaşi tip de discurs oniric, despre care spuneam că legitimează prezenţa în literatura română a Katyiei Kelaro: „cu ce cămaşă să te întâmpin / cu una de in, de cânepă sau de sâni? // o să ne iubim ca şi cum ai lupta cu un lup în zăpadă / urme de sânge să ningă a sfârşit / câmpul să fie o casă unde au încăput mobile / o casă cere ne-a aşteptat o viaţă nevrând să fie locuită de un străin / o casă ce trezeşte cu fiecare îmbrăţişare a noastră / lăstari de fereastră / cupole / firide / arcade / coloane /…/ îţi împletesc din zăpadă pentru creştet o cunună / îţi pun zăpadă pe umeri ca şi cum te-aş îmbrăca într-o / lungă cămaşă de in o cămaşă barbară / degetelor noastre suprapuse le dau dinţii / întri în mine răstignindu-ţi părinţii". (P.G.)

O plimbare cu maşina galbenă a Irinei Nechit

Irina NECHIT
Copilul din maşina galbenă
Ed. CARTIER, Chişinău, 2010

Irina Nechit este o poetă de forţă în Republica Moldova şi recunoscută atât în România, dar şi în alte state ale lumii. Ea s-a impus în literatura timpului nostru prin originalitate, folosind ca mijloace de comunicare poetică arta discursului apropiat de realitate, dar în acelaşi timp, aflată în vecinătate cu jocul oniric, întâlnit, de altfel, la mulţi congeneri ai autoarei. Prezentă sub diferite pseudonime în lumea virtuală, autoarea încearcă fel şi fel de experimente lirice, impunând de cele mai multe ori nevoia sentimentului de adrenalină. Aşa par să stea lucrurile şi în cazul ultimului volum de poeme al autoarei, apărut anul acesta la Editura Cartier din Chişinău, Copilul din maşina galbenă, volum secţionat cu atenţie, în funcţie de tematică, în trei părţi. Temele centrale ale cărţii pot părea frivole pentru un cititor neobişnuit cu limbajul poetic postmodern, însă, avem de a face cu o poezie fenomenologică, o poezie a intimităţii imediate, o poezie construită cu elemente froidiene, memoria, în care se manifestă ca o fantasmă copilăria, şi glasul metafizicii de toate zilele, dramatismul tehnicizării omului. Teme precum: copilăria, familia, iubirea, anotimpul iarna, maşina (element principal al tehnicizării), moartea, sângele, oraşul, constituie punctele albe ale adrenalinei poetice ale Irinei Nechit. Dacă urci în maşina galbenă a poetei vei putea observa cum elemente ce aparţin perioadei mondene ale modernităţii târzii sunt invocate în postmodernitate tocmai pentru a pune în evidenţă ideea de mască, necesară, de altfel, într-o lume a provocărilor, o lume a demonilor. Pe parcursul volumului vom observa că această mască a autoarei poartă chipul copilăriei, iar în momentele dramatice poartă chipul femeii mature, pusă în situaţia de a folosi uneori mănuşi. „Ştiu să mă port cu mănuşi albe cu demonii din mine şi din tine / au înţeles şi eu asta / îşi pun şi ei mănuşi albe" ne spune poeta în poemul Cu mănuşi albe.
Chiar dacă Irina Nechit circulă pe autostrada postmodernismului alături de fel şi fel de vitezomani, autoarea preferă să circule pe prima bandă, loc ce permite, în ciuda sentimentului de finitudine a istoriei, o clipă de meditaţie atât asupra drumului parcurs, cât şi a naturii prezente (drumului din faţă). În viziunea poetei doar un suflet curat, pur, neatins de obsesia tehnicizării, poate privi dincolo de parbrizul cotidianului, poate privi natura ca pe un organism în continuă mişcare, mişcare ce generează liniştea. Zvâcnirile realităţii o fac pe poetă să vadă în copil revolta. Iată, în acest sens, ce ne spune poeta în poemul care dă titlul volumului: „Copilul roade cu unghia florile de gheaţă / îşi zgârie numele pe geam / dealurile albe nu se mai văd // mâna lui mică prinde fulgii din zbor / bărbatul de la volan îşi întoarce capul / spunându-i să închidă fereastra imediat / …/ fulgii roiesc în lumina suspendată a farurilor / ninge liniştit peste câmpia cu iepuri adormiţi / ninge peste brazdele adânci / o răstignire se pierde în întuneric". Acest pastel de factură postmodernă ne arată ca autoarea se simte apropiată mai curând de poezia ca act de eliberare şi contemplare, decât de poezia cruntă şi îngreunată de figuri de stil. Chiar dacă imaginile uşor suprarealiste te trimit cu gândul către arta plastică, poeta Irina Nechit urmăreşte mai curând, să ne facă părtaşi la descoperirea sinelui. Ea se debarasează de anvelopele grele şi fumegânde şi pune în locul acestora Poezia.
Irina Nechit trăieşte şi construieşte lumi şi locuitori pentru acestea după chipul ei. Ea înţelege că iubirea sinceră poate face ca ideile şi credinţele să devină corpuri vii. Iată ce ne spune în poemul „Omuleţul meu": „Toţi omuleţii pe care îi desenează / bărbaţii femeile copii / pe uşi pe asfalt oriunde se nimereşte / la matinee summituri şi cenacluri / ajung să trăiască într-o ţară a lor / a omuleţilor cu beţe în loc de picioare / cu cercuri în loc de capete. / Acolo am să-i pot găsi pe omuleţii / pictaţi de mâna mea cu tot felul de creioane şi pixuri. / De fapt, eu îl caut pe cel mai frumos dintre ei - / odată am luat o carioca şi mi l-am pictat pe burtă. / Are un semn pe obraz. / Nu l-aţi văzut?" Într-un alt poem (Pălmuită dar mereu calmă) putem observa cum combustibilul ce alimentează (autovehiculul galben, luminos) poezia autoarei ne inundă de lirism autentic. Citind poemul ai senzaţia că autoarea construieşte special pentru tine o autostradă, dar pe cerul căreia păsările cântă şi se împerechează: „nu-mi pot dezlipi faţa de pântecul tău / îndulcit cu lumină / iubita mea pălmuită dar mereu calmă, / lasă-mă să putrezesc / în umezeala ta fierbinte / să lunec în pâlnia neagră a sexului tău / îmi place să văd cum intră soarele / în deschizătura de catifea / din nou păsările cântă şi se împerechează iubita mea / din nou mâna mea miroase a sânge" (Pălmuită dar mereu calmă). Cu o astfel de viteză lirică, ce aduce în prim plan senzualitatea şi substanţa poeziei autentice, care nu apelează la un limbaj intelectualist şi ingineresc, putem spune că Irina Nechit, poetă de formula întâi „are toate şansele să devină o călugăriţă" a verbelor lichide. (Paul GORBAN)

un aparat de fotografiat a prins mirosul fructului ce îmi ucide moartea

în fiecare dimineaţă strâng merele
aduse noaptea de strigătul ce-mi vaietă visele
şi le aşez în laptop lăngă alte mere
aduse de gleznele altor dimineţi
cele mai multe rezistă anotimpurilor unui an
şi din când în când cobor cu iubita
în cutia lor şi înotăm
alte ori le arunc spre cer şi le muşc aripile
de cele mai multe ori intru în ele şi mă joc ca un copil
de-a v-aţi ascunselea cu dumnezeu
mă găsăşte uneori stând cu degetele înfipte în seminţe
şi atunci îmi spune că toamna nu vine niciodată
dacă seminţele nu se apropie de malul sub care
sunt adunate cotoarele muşcate de gravide

încep să cred că micile picanterii
au întotdeauna câte un cotor ascuţit
viaţa mea se aşează confortabil bucată
cu bucată până când un aşternut o ascunde
în trupul răsucit de atâtea forme de fecioară

*
în dimineaţa aceasta dansez în livada cu meri
am senzaţia că avem acelaşi corp prin locul
căruia trec milioanele de păsări şi miloane
de albine am senzaţia că un aparat de fotografiat
a prins mirosul fructului ce îmi ucide moartea

ar fi multe multe de spus aici dar mai bine
las merele să-mi sugă pieptul şi pe urmă
am să vă chem să vă spun poveşti
despre femeia care l-a adus pe dumnezeu
în farfuriile noastre

Inima bate după ce se stinge cerul

mâinile tale, iubito aduc de departe zborul pescăruşilor
eu dintr-un mal sau altul mă întind să-ţi prind aripile
asemenea timpului care se strecoară printre frunze ca o ciocârlie

îţi faci un potop în care mă cuprinzi şi din care mă naşti
discret sub pleoapele ce bat sâmbăta toaca în curtea Cetăţuiei
buzele unui călugăr trupul meu a început să ningă sufletele pe care
le-am găsit îmbibate în sânge lângă izvorul de curcubeu în care
ceasurile înoată ca nişte zmei peste mormintele aprinse de paşte

deşi părul tău, iubito a început să lege caii din iarba proaspăt ruptă
de lamele ce bolborosesc motorină peste el atârnă buzele-mi învârtite
de cerul înjunghiat de stele peste el se-aşează întreaga linişte ce-şi
zvântă raiul fără sâni ce-mi strigă sufletul din zidurile Cetăţuiei

trece trenul pe sub casa noastră iubito în el o felină închisă sub sticlă
prinde muştele sătule de sânge un copil cu degetele galbene desenează
soarele pe geam şi-l urcă până pe terasa noastră acum dă-mi voie să-ţi pun
în jurul trupului fecioarele care-au născut printre scânduri verzi cutii
ce au început să gângurească versuri întâmplător inima le bate fix după ce
se stinge cerul întâmplător simt unghiile tale în pământul de peste mine
întâmplător mâinile tale, iubito aduc de departe zborul pescăruşilor
şi eu dintr-un mal sau altul mă întind să-ţi prind aripile

cămaşa cu flori de in şi flori de busuioc

bunica ţese la război o cruce de in
şi împrejurul ei un imaş cu mânji
pregătiţi să joace şah

e ultima dată când face crucea
atât de mare şi ultima dată
când ţine în mâini cuiele inului

în iarbă tălpile ei
au început să culeagă pământ
şi peste frunte
bunica aşează baticul de in

voal prin care soarele
creşte ca un salcâm
în care corbii dansează lăcrimând
un voal prin care nu se mai vede cerul
decât adânc sub o cruce

bunica ţese la război
un cocoş lângă doi maci
şi împrejurul lor
un preot care binecuvântează
cămaşa cu flori de in
şi flori de busuioc

Djamal Mahmoud sau despre poezie într-un timp al terorii

Constat cu bucurie că de la o vreme apar din ce în ce mai multe cărţi de poeme, de bună calitate, sub sigla prestigioasei edituri timişorene Brumar. Printre cărţile apărute anul acesta la editura timişoreană găsim şi cartea sirianului Dajamal Mahmoud, "Pe muchiile cercului", apărută în condiţii grafice excelente în cadrul colecţiei „poeţi străini contemporani”. Cartea lui Djamal Mahmoud, poet stabilit în România de câţiva ani buni, poate fi văzută, aşa cum ne anunţă în prefaţa cărţii Eugen Evu, ca „o epopee compozită, de o mare forţă expresivă şi bogată în conţinutul ei strict semantic” sau dacă aruncăm privirile pe coperta patru a cărţii putem spune odată cu Felix Nicolau că „Mahmoud Djamal se refugiază în muzică şi lumină. Ori în tăcere şi beznă, depinde de dispoziţie”. Nu ne rămâne decât ca, parcurgând volumul autorului, să descoperim dacă cele menţionate de „avocaţii literari” sunt cu adevărat valabile în cazul poeziei autorului de faţă.
De la distanţă, la o primă lectură a poemelor lui Djamal eşti tentat să îl compari cu Salah Mahdi, alt poet oriental (irakian) stabilit de aproape trei decenii în România (Satu Mare). Diferenţa dintre cei doi este evidentă, deoarece la Salah Mahdi avem de a face cu o poezie uşor biografică aflată în vecinătatea călătoriilor imaginare, apropiată datorită debutului (1990) mai curând de generaţia optzecistă, pe când la Mahmoud Djamal vedem un poet vizual complet aflat mai curând în vecinătatea liricii doimiiste, caracterizată pe de o parte de metafora în relaţie cu raţiunea şi senzualitatea ludicului, iar pe de altă parte de metafora în relaţie cu fiinţa. Mahmoud Djamal, poet format în şcoala virtuală a poeziei contemporane, este unul dintre puţinii poeţi care nu apelează la ingineriile neoavangardiste pentru a se exprima, ci preferă, în ciuda tuturor tehnicilor postmoderne, să-şi cânte poezia în lumina educaţiei de acasă. Deşi în poezia lui se poate observa uşor modelul european de poezie, verbul liric, prin care poetul pătrunde în inima lectorului, este construit cu ajutorul multor elemente din poezia şi cultura orientală. Dacă ar fi să vorbim despre o asemănare între Salah Mahdi şi Mahmoud Djamal, aceea este că, amândoi pot scrie în acelaşi ton folosind fie modelul oriental, fie cel european, şi asta pentru că poezia care curge din lumina babilonului este una sinceră, „vorbită de o singură limbă”, limba poetului aflat în slujba poeziei. Această limbă apare în viziunea lui Djamal ca fiind universală, deoarece ea se arată ca deschidere (de fereastră) către fiinţă şi către cele fiinţate. Iată, în acest sens ce ne spune poetul în poemul „Limba”: „palmierul moştenit de la tata / îmi zicea / să vorbesc limba trunchiului / sau a rădăcinii dacă vreau / să spun mai mult / sânii Mamei / îmi ziceau / să vorbesc / limba deşertului sau a pietrei / doar geamul în care mă descalţ / în fiecare noapte / întotdeauna / îmi vorbeşte de o singură limbă…”. Acest ritual asumat cu grijă de poetul sirian este completat iconic cu elemente simbolice aparţinând poeziei orientale, elemente care alcătuiesc tematica volumului de faţă. Printre acestea găsim motivul soarelui (ca început, ca lumină şi element cald), motivul pielii omului arab (pe care soarele răsare şi apune), motivul pământului (clepsidră de nisip) şi timpului, motivul zidului şi al familiei aflată în strânsă legătură cu dumnezeu şi natura, precum şi motive ale liricii europene printre care amintesc: motivul epigonic al măştii, motivul crucii, motivul morţii, motivul umbrelor, motivul oglinzii şi cel al nihilismului epocii. Mahmoud Djamal poet care trăieşte clipa sunetului curgător al trecerii omului prin marele timp ştie să privească „pământul în ochi”, să poarte pe chip înainte de orice confruntare cu timpul „doar culoarea pământului”, atunci când întâlneşte întunericul poetul cuprinde universul şi-l naşte poezie curată. Iată ce ne spune poetul în poemul „Întuneric”: „când cerul îşi stinge luminile / iar eu rămân / doar cu mine însumi / întunericul / devine o femeie voluptoasă / cu mii de trupuri / şi cu braţe lungi / atât de lungi încât / cuprind tot universul între ele…”. Acum putem spune, odată cu poetul, că inima bate aritmic / ca o tobă africană, adică vibrează ritualic întru dans al iubirii. Tălpile poetului, aşa cum are să spună într-un alt poem, sunt întru căutarea sunetului. Întreaga existenţă a celui care ridică metafore, ar trebui să fie, dacă mergem pe linia poetului, axată pe litera luminii, a femeii iubite, a pământului sfânt.
Poet profund şi delicat, religios şi totodată original Mahmoud Djamal reuşeşte ca un adevărat grafician de metafore să contureze imaginea lumii şi a omului vecin cu el. El îi judecă dur pe aceia care „ca pasările acoperă cerul” şi instaurează întunericul, pe aceia care duc metafora în derizoriu, pe aceia care aduc în faţa „albul oglinzii”, fantasmele puterii nihiliste. Poetul îşi construieşte o cruce de apă cu care să izbăvească moartea, ia cerul (sumă a cercurilor) în braţe şi porneşte cruciada împotriva celor care rătăcesc printre prunci. Am putea spune, că întreaga carte reprezintă un strigăt metafizic, care porneşte dinspre om spre universul acestuia (şi invers), dinspre cerc către colţuri, aşa cum Nietzsche vorbea despre depărtarea de centru către margini, către X. Mahmoud Djamal observă că există un duel între culturi, între religii. Poetul conştientizează faptul că aceste dueluri pot duce în cele din urmă la asfinţitul unor culturi, al unor sunete, care participă acum, încă, la muzica universului. Măştile de luptă sau carnavalul cercurilor, în viziunea poetului nu vor reuşi să se ridice la valoarea sacră a adevăratei creaţii. În acest sens iată ce ne spune poetul în poemul „Proiecţie”: „duelul între pielea mea / şi praful adus de lumina zilei / unde îmi stocam paşii / împreună cu sunetele lor / a luat sfârşit / numaidecât se vor şterge / liniile albe ale şotronului / apa ploii e teacă / în care îmi voi introduce trupul / iar cu ochii trimişi în geam / voi proiecta o scară / pe treptele căreia / îmi va urca şi coborî sufletul / până la dispariţia ultimului ropot…”. Situarea omului pe muchia cercului, poate fi interpretată şi ca situarea unei culturi în pragul schimbării, a treceri. Mi-aş permite să cred că poetul, profet al mării nisipurilor, vorbeşte în această carte despre împlinirea sau depăşirea postmodernismului, că propune în locul unor discuri învechite, ce repetă neîncetat moartea naturii, discul reîntoarcerii la „refrenul pământului”. Cu acest ton sensibil şi melancolic Mahmoud Djamal muşcă, „cu poftă din moarte”, se simte pe muchiile cercului, accentuate de nepăsarea semenilor. În încheiere redau integral poemul „Refren”, care conţine piesele de rezistenţă ale cântecului lui Djamal: „cercuri de diferite mărimi trasez / mă târăsc în carnea tălpilor / muşc cu poftă din moartea mea / în timp ce-ţi ciuguleşti aripile / neinteresată de soarta lor / ascultând refrenul pământului / un disc învechit ce repetă neîncetat / acelaşi cântec / sufletul mi se furişează desculţ / lăsându-mă să-mi savurez trupul / în linişte / habar n-am în ce direcţie o ia / nici nu ştiu dacă urcă / sau coboară treptele / poate îmi trimiţi o vorbă / dacă vei afla / cu penele moarte care mă vor vizita / în zilele de sărbători / sau cu pietrele ce mă vor feri de / frigul meu / mângâindu-mă cu tăcerea lor”.

Daniel Corbu sau despre râsul măştilor apocalipsei de fiecare zi

Este cunoscut faptul că cei mai mulţi dintre poeţii optzecişti au trecut de pe baricada versurilor pe cea a prozei sau cea a eseului, ba chiar unii şi-au luat botezul în credinţele IT, de unde din când în când pentru a arăta mulţimii că sunt enoriaşi cinstiţi ai postmodernităţii scriu pe bloguri sau diferite site-uri, personale şi impersonale, mai mult decât în poezie. Sentimentul de «turmă literară», canon impus de criticii literari, se pare că nu-i mai mulţumeşte pe mulţi dintre aceia care au debutat cu versuri acum trei decenii pe la Cenaclul de Luni, condus de N. Manolescu sau cenaclul Flacăra, condus de A. Păunescu, motiv pentru care fiecare trage litera în laboratorul personal, o şlefuieşte cu unelte reale şi imaginare, şi-i dă drumul pe fereastră să filosofeze asemenea porumbeilor prin diferite pieţe.
Am putea spune din capul locului, că cele disputate mai sus nu se dovedesc atunci când avem în atenţie un poet care crede cu adevărat în miracolul poeziei pe care ca un călugăr budist îl locuieşte, pe un poet care înţelege că a scrie poezie înseamnă a trăi ca aceasta, care ştie că asemenea iubitelor celor mai sincere poezia se arată doar invocată, şi atunci nu pentru eternitate, atunci când ai în faţă versurile poetului Daniel Corbu. Ultima carte semnată de ozanistul stabilit în minunatul târg al Iaşilor (de peste 13 ani), Poftiţi, domnule Kafka !, apărută, anul acesta, în colecţia Galaxii lirice, la editura ieşeană Princeps Edit, ni-l arată pe poetul născut în a doua zi de Paşte a lui 1953 cucerit în continuare de lirismul de calitate şi de cuvântul metafizic. Volumul de faţă reprezintă în procent de 80% o antologie de autor, însă el aduce în atenţie şi poeme noi, scrise de poet în ultimii doi ani, poeme care ni-l arată pe Daniel Corbu în imposibilitatea de a truca limbajul poetic, în imposibilitatea de a face compromisuri cu epoca nihilistă pe care o trăieşte, în imposibilitatea de a se dezlipi de singura condiţie socială pe care o are, anume aceea de sclav al metaforei. Poetul, în prezenţa îngerilor care îi aduc ştirile despre lumea impersonală, îşi caută fiinţa şi demască fără nici un fel de regret pe impostorii de miresme, pe aceia care îşi construiesc viaţa după legile mincinoase ale circului, ale teatrului, ale culturii slabe, icoanele cetăţilor acestui mileniu în apocalipsă. Poetul cheamă cuvântul la el, aşteaptă miracolul metaforei, singura nuntă trăită, şi construieşte blazonul de arhonte. În acest sens, am să redau aici integral poemul Blazonul de arhonte, scris de poet acum un an, pe meleagurile natale, lângă livada mamei Casandra. “Nici mergător pe sârmă la circul de stat / nici chelner la Viena după o spită străbună / nici salvamar la Miami / nici universitar la Heidelberg / nici comis-voyajor nonşalant prin oraşele din Orient / nici călugăr budist prin peşterile Tibetului / nici rege al Etiopiei în fresca descendenţă familială. / Ce-am ajuns noi, Daniel Corbu? / Biet călător prin barăcile visului / sclav al metaforei oferind adăpost pentru / nunţile necesare oferind / lecţii mentale de frică şi extaz / purtând ca pe-o invizibilă torţă / blazonul de arhonte al cuvintelor / ce nu te-au hrănit niciodată de-ajuns.” (Blazonul de arhonte, p.193). Dacă am privi în urmă, spre una din cărţile de tinereţe ale poetului, Plimbarea prin flăcări (1988), şi dacă intrăm în suburbiile cerului, adus în acest poem, vedem că Daniel Corbu, este în continuare un visător, în sensul că este un deschizător de închideri. În comparaţie cu filosofii postmoderni din secolul trecut care anunţau sfârşitul istoriei fără a şi-l asuma până la capăt (singurul a fost Nietzsche), în comparaţie cu majoritatea oamenilor de cultură, duplicitari, purtători de măşti, Daniel Corbu condamnă bufonismul politic, cultural, poetic, religios, drept steaguri ale zeilor maimuţe. Pe de altă parte el însuşi cade în capcana visurilor slabe. Ca şi Nietzsche, el înţelege că lumea construită pe metaforă (interpretare) comportă umbre tari şi umbre slabe, cele din urmă aparţinând oamenilor comuni, farsorilor de rugăciune, cei care doresc garanţii imediate, în timp ce primele aparţin celor puternici, aceia care ştiu să citească felurile de a rămâne singuri. Poetul, uneori ironic, alteori grav, vorbeşte despre moarte ca despre o trecere de partea zeilor. În ciuda faptului că trăieşte vremuri apocaliptice, în care eroul, aşa cum este văzută această fiinţă creată după chip şi asemănare, se distanţează de tot ce aparţine celor şapte zile ontologice, în ciuda faptului că îndrăgostiţii găsesc forme multiple de a nega zeii sau forme de a se descoperi ei înşişi marginali, negaţi de zei, poetul aşa cum bine observa Laurenţiu Ulici, face din singurătate un purgatoriu, un loc în care muza nu se lasă uşor descoperită. Iată ce spune poetul : « Dacă voi orbi înseamnă că m-au ales zeii / să măresc întunericul. / Acum din tot ce pot vedea îţi spun : Nimic nou Catullus / aceleaşi stindarde himere deznădejdi utopii / în acelaşi fel orizontul ne minte / iar vremea elegiei a trecut / …/ Nimic nou Catullus / în fiecare zi un zeu ne reneagă / şi în fiecare zi un zeu este renegat / jocul cu inima femeilor e ca o dresură de lei / şi se cunosc tot atâtea feluri de a rămâne singuri », (Epistolă către Catullus, p.118).
Întregul volum de poeme comportă un sentiment biografic-suprarealist. Poetul te introduce în biblioteca lui, printre poeţii pe care îi iubeşte, te invită pe urmă să discuţi despre nihilism şi singurătate cu filosofii, după care te lasă pe holurile acestui spital, lume, în paza sinceră a îngerilor, acoperit de cuvinte, care deşi pot arăta universul poetic al revenirii, al însănătoşirii, al întoarcerii cu faţa către sine, ele nu fac decât, ca un aşternut colectiv, să te fericească prin cunoaşterea imediatului, în care « se amestecă minciuna cu plânsul amar / şi în orice om un Petru se leapădă ». Motivul măştii este cel mai mult invocat de poet. Masca reprezintă, cel puţin pentru ultimele două secole, filosofia supraomului la Nietzsche. Daniel Corbu nu este departe le comportamentul nihilist, pe care îl descoperim şi la filosoful german, care la rândul lui şi-a arătat chipul cu ajutorul aforismelor şi poeziei, şi mai puţin prin intermediul eseului. Înţelegem de aici că poezia este singura forţă de comunicare prin mijlocul căreia cei blestemaţi sunt chemaţi să rostească, să propovăduiască, în ciuda faptului că lumea seamănă tot mai mult cu un abator. Poetul Daniel Corbu, acest Kafka al poeziei optzeciste, are curajul de a privi în sine, până acolo unde conştientizează singurătatea ca ultimă formă a manifestării poetice. « Stăteam în mijlocul camerei ca o statuie de cârpe / prin care trece vântul făcând gestul firesc / al gospodinei ce-şi şterge palmele / transpirate de coapse / m-am privit în oglinda care mă arăta străin şi singur / cum singur sânt şi acum în mijlocul acestui poem despre mine » (Voi rămâne închis într-o carte, p.41).
Uşor textualist şi vizual, Daniel Corbu propune cititorului şi un joc de inteligenţă şi în acelaşi timp alternative întru apocalipsa cotidianului. Aceasta din urmă este sufocată de pasiunile omului postmodern, fantezia omului care îşi închipuie orice despre moarte. În viziunea poetului, apocalipsa se petrece cu fiecare clipă trăită, ea aparţine omului, deci zilelor lui, vieţii lui, cotidianului, pe când moartea nu mai aparţine omului, ci bătrânului Timp, care îi poate accelera sau încetini venirea. Iată ce spune poetul : « În rest lumea-i plină de zei cu ora / pentru umilinţa noastră / şi rugăciunea : biata torţă plimbată prin ploaie. / În rest apocalipsa de fiecare zi / pe când adevărata moarte vine enervant de încet » (Apocalipsa de fiecare zi, p.16).
Din poezia lui Daniel Corbu nu lipseşte sentimentului boemic. Infuenţat de poeţii şaizecişti, Nichita Stănescu şi Mihai Ursachi, poetul ozanist trăieşte cu intensitate clipele euforice ale stării de poezie. Tot în aceste momente el devine mai şovăielnic, scriind astfel o poezie care creează senzaţia că autorul are ca intenţie râsul. Râsul aparţine mulţimii, spunea Nicolai Berdiaev, iar el generează cultură, anume, de masă, cultură slabă, dacă râsul arată chipul mascat. Dacă el apare în timpul dansului dintre eu şi celălalt eu atunci râsul generează cultura tare. Cred că Daniel Corbu, se foloseşte de ironie şi stârneşte râsul, fără să îşi propună să aducă în discuţie una din tipurile de mai sus. El nu se comportă ca un circar, care urmăreşte râsul de masă, nici ca un nebun care râde din orice, chiar şi de el, ci ca un adevărat îmblânzitor de furtuni, el caută punctul care poate echilibra idolii omului. Iată ce spune poetul : « Aseară într-o cafenea din Copou / prin fumul de ţigări ca-n nouri / Moartea îmi vorbea în sanscrită / despre grijile ei. / Ostenit am privit în strâmbele oglinzi : / Vodkă. Înjurături. Mătreaţă. Poeţi. / Atâtea regrete şi tot atâta spumegândă speranţă. / Nopţi cu lună peste hematiile visului. / Postmoderniştii dorm / Buciumul tace cu jale » (Nopţi cu lună peste hematiile visului, p.15).
Poetul nu crede în Paradisul promis de metatextualişti, deoarece acesta este ridicat în tonul slăbiciunilor. Surliţele şi trâmbiţele postmoderniştilor nu pot face decât să provoace zgomot şi mecanisme disperate de apărare a inimii. În acest abator postmodern e chemat domnul Kafka… « Cineva mătură curtea abatorului / cineva spune : poftiţi domnule Kafka ! / S-ar cuveni un imn pentru / alunecarea-n abis / s-ar cuveni o dovadă ! / Nu departe : o trompetă rezemată de zid. / Mâna clipocind uşor înspre inimă » (Poftiţi, Domnule Kafka !, p. 8).
Despre poezia lui Daniel Corbu se mai poate scrie mult. Dacă am merge pe lina lui Basarab Nicolescu sau a lui Theodor Codreanu, vom putea spune odată cu aceştia din urmă că poezia lui Daniel Corbu nu este una a postmodernismului deplin, ci mai curând, una care depăşeşte posmodernismul, adică o transpoetica. Asta pentru că poetul de pe Ozana, scoate măştile din muzeul umanităţii şi pune în locul acestora din nou valoarea adevărată a poeziei, a frumosului, a lui Dumnezeu, iar pe om îl aşează în locul comun cu aceste valori. Daniel Corbu nu poate fi numit, astfel, gropar al unei zile, al unui adevăr, al unui eveniment, deoarece, aşa cum el însuşi are să mărturisească, ceva din el e ca un vers spus dimineaţa. Se vede în poezia lui Daniel Corbu o poezie vie, autentică, novatoare pe scara valorică, o poezia care contrazice sentimentele avangardiste de inginerie poetică. Este văzută aici expresia totală a celui care lucrează cu uneltele esteticii contemporane pentru înălţarea poeziei şi nu a poetului care prin dimensiunea data de bătrânul timp este oarecum limitat la o formă de existenţă. Poezia lui Daniel Corbu este, am putea spune în încheiere, una dintre acelea pe care de câte ori ai citi-o ai impresia că devii deschizător de alte dimensiuni ale zile, dimensiuni ce te conectează fără a-ţi deruta eu-ul la mireasma Omului adevărat. Iată ce spune poetul : « Ceva din mine nu vor putea / să îngroape groparii. / ceva ca o mireasmă care le scapă printre degete / ceva ca un duh de ivoriu / ca un vers spus dimineaţa / de mierle sau codobaturi. // Ceva din mine nu vor putea / să îngroape groparii. » (Un duh de ivoriu, p.192).

Paul Gorban, 12 mai, 2010, Iaşi, C 11, 88

Poetul şi actorul Dorel Vişan prelecţionează la Iaşi

La sfârşitul acestei luni, 27 mai, actorul şi poetul Dorel Vişan,la invitaţia Muzeului Literaturii Romane Iaşi şi Socetatea Culturală "Junimea 90", va susţine la Muzeul "Vasile Pogor" prlecţiunea intitulată "Eminescu între geniu, om şi sfânt". Totodata în cadrul evenimentului va avea loc un recital din lirica eminesciană, iar moderatorii prelecţiunii vor fi universitarul ieşean Constantin Dram şi poetul Daniel Corbu.

Dorel Vişan s-a născut la data de 23 iunie 1937 în comuna Tăuşeni (judeţul Cluj). A absolvit în anul 1965 cursurile Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică "I. L. Caragiale" din Bucureşti. După absolvirea facultăţii, a fost angajat ca actor la Teatrul "Lucian Blaga" din Cluj.
Este unul din cei mai importanţi actori de film din România şi unul din puţinii, care au ajuns la o solidă reputaţie europeanã. În anul 1974, a debutat pe marele ecran în comedia „Păcală“, iar patru ani mai târziu este magistral în „Între oglinzi paralele“, în regia lui Mircea Veroiu. În anul 1987, Mircea Danieliuc l-a distribuit în filmul „Iacob“, film în care Vişan a realizat rolul său de referinţă. Interpretarea sa din acest film a fost foarte apreciată. Cotidianul The New York Times îl elogia astfel: "Dorel Vişan în rolul principal este extraordinar, în special atunci când rămâne singur, fără cuvinte, în ultimele 20 de minute". După ce în anul 1985, Stere Gulea i-a oferit rolul Tudor Bălosu în filmul Moromeţii, în anul 1995 acelaşi regizor i-a oferit rolul principal (senatorul Vârtosu) în filmul „Senatorul melcilor“. Pentru prestaţia din film a primit premiul de interpretare masculină, la Festivalul Filmului Mediteranean de la Montpellier-Franţa.

În anul 1995 a avut loc debutul său literar cu poezii, în revista "Steaua". A publicat până în prezent 4 volume de versuri. Numele său a fost inclus în antologiile Poeţi clujeni contemporani (1997) şi Un pahar cu lumină. Poeţi contemporani clujeni (antologie bilingvă româno-maghiară, 2005). Dorel Vişan este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj.

George Vulturescu: Puţine poeme îţi pot fi o „oglindă” fidelă, mereu rămâne un „rest”.

P.G. Domnule George Vulturescu, iată un motiv clar să vorbim, astăzi, despre poezie, poeţi, generaţii, critici şi cultura poetică. Astăzi, în acest Târg minunat al Iaşilor are loc Sărbătoarea poeziei, chiar de Buna Vestire, eveniment care a ajuns deja la ediţia a XVII-a şi care ca şi la celelalte ediţii a adunat aici la Pod Pogor Fiul, locul în care odinioară se întâlneau junimiştii, mulţi poeţi importanţi atât ai generaţiilor 60-80, şi aici mă refer la Horia Zilieru, Liviu Ioan Stoiciu, Gellu Dorian, Daniel Corbu, Adrian Alui Gheorghe şi mulţi alţii, precum şi poeţi ai generaţiei recente numită doimiistă, iar aici fac trimitere la doar câteva nume: Katya Kelaro, Cătălin Ştefan, Bogdan Federeac şi alţii. Spuneţi-mi cât de real este acest dialog între generaţiile poetice şi ce-i determină de fapt pe critici să-i separe pe poeţi în generaţii?

G.V. Dialogul dintre generaţii are loc în permanenţă, în istorie nu se înaintează în grupuri, ”generaţii”, flancuri, ci umăr la umăr, într-o interdependenţă a variatelor circumstanţe. Să ne înţelegem: nu sunt alţi intermediari în acest dialog decât operele scriitorilor, şi, în cazuri fericite, întâlnirea faţă către faţă. Îmi repugnă faptul că unii critici se cred astfel de intermediari, că folosesc cenaclurile („tinerii care vin”) ca pe o masă de manevră în scopul unor proiecte hegemonice. Cunosc critici care scriu doar despre cei din preajma lor şi, apoi, fac din aceste rânduri adevărate „urice”de domnie (că tot suntem pe terenul Moldovei voievodale!).I-am întâlnit, şi-i urmăresc pe „cei care vin”, debuturile lor, reacţia în public la lecturi şi colocvii (Botoşani - Congresul de poezie, la Iaşi – colocviile de la Casa Pogor, de la „Convorbiri literare” - , la Arad (castelul Săvârşin), la „Familia” din Oradea, la colocviile de la Cluj, Bistriţa, la târgurile de carte de la Bucureşti. Unii sunt derutaţi şi bravează, alţii răsună ca nişte ţevi de orgă, unii nu se citesc decât între ei, şi sunt doar carcasele unor prototipuri, alţii sunt de o maturitate şi originalitate care se cer remarcate, care au „pecete”. Am văzut tineri promiţători la cenaclul „Junimea nouă” de la Casa Pogor. Sper să se ia în serios. Îi urmăresc, pe unii i-am publicat în „Poesis”, pentru că sunt un prieten de departe al scriitorilor din Iaşi, alături de care transilvăneanul din mine s-a simţit solidar. Regret doar, că în timp ce trec anii, pe mulţi dintre ei îi găsesc tot mai dezbinaţi, în grupuri „elitiste”, „universitare”, religioase, politice. Sunt marcaţi de funcţii, de apartenenţe şi dependinţe …

P.G. Aţi debutat în 1973 în revista Familia, unde poetul Ştefan Aug. Doinaş, v-a numit un voluptuos al imaginii. Astăzi la aproape 60 de ani,un vultur născut sub zodia peştelui, aţi susţinut cu „magna cum laudae” o teză de doctorat ce are ca temă poetica lui Ştefan Aug. Doinaş. Ce v-a determinat să faceţi această lucrare?

G.V. Înainte de-a fi un exerciţiu de devoţiune pe text şi prin text, pe care i-l datoram, este o reacţie faţă de „orbirea” unei ”rele postumităţi”. Astfel, în Istoria sa Nicolae Manolescu (care, de altfel i-a dedicat numeroase studii prin vreme, de o rară profunzime, între care şi acea grilă a celor „3 Doinaş” – mitologicul, abstractul, moralistul polemic) scrie executând parcă un ordin al CNSAS-ului: „După 1989 Doinaş n-a mai scris decât accidental poezie …” (p. 923). A şterge cu un acid corosiv volumele care au schimbat paradigma discursului poetic doinaşian (Interiorul unui poem – 1990; Arie şi ecou – 1992; Lamentaţii – 1997; Aventurile lui Proteu – 1995; Psalmii – 1997) ni se pare o „orbire” de judecată. Un alt motiv a fost entuziasmul meu pentru lucrarea monografică a lui Virgil Nemoianu – Surâsul abundenţei, Cunoaştere lirică şi modele ideologice la Şt. Aug. Doinaş (1994). Din păcate ea nu cuprinde analiza ultimelor volume (Arie şi ecou, Lamentaţii, Aventurile lui Proteu şi Psalmii) care dau măsura adevăratului Doinaş. Nu e analizat nici teatrul, nici volumul de proză, desigur nu atât de valoroase precum celelalte genuri în care a excelat (poezie, critică literară, traduceri). Ba mai mult, în reeditarea din 2004 riscă o plasare a Psalmilor pe linia lui Vasile Militaru şi a lui Eugen Dorcescu (p. 321), ceea ce ne nemulţumeşte. Aşadar, demersul nostru critic are o „plajă” largă de acoperit. Sper ca paginile viitoarei cărţi să şi confirme…

P.G. Mai mult, în perioada studenţiei la Cluj, aţi susţinut lucrarea de licenţă sub îndrumarea Ioanei Em. Petrescu, critic literar şi un bun cercetător în poezia lui Eminescu. Gurile literelor o comparau de cele mai multe ori cu poeta Constanţa Buzea.

G.V. Cred că este o greşeală: nu poate fi susţinută prin nimic o asemenea comparaţie. Ioana Em. Petrescu este un strălucit profesor comparatist – a predat la Univ. din Cluj şi din Los Angeles. (Constanţa Buzea n-a semnat nici o carte de teorie sau critică literară). Fiică a istoricului literar D. Popovici, ea ne-a lăsat două cărţi de cercetare eminescologică foarte îndrăzneţe (Eminescu. Modele cosmologice şi viziune poetică – 1978; Eminescu şi mutaţiile poeziei româneşti – 1989) şi altele de poetică postmodernă (Configuraţii – 1981; Ion Barbu şi poetica postmodernismului – 1993). A fost o şansă unică pentru mine de a-i fi aproape (era severă şi fragilă în acelaşi timp), de a-i propune o temă despre motivul prafului la Eminescu (la care mai lucrez, nu e un timp propice pentru exegeze eminesciene) şi să-mi fie acceptată ca lucrare de licenţă. Îi datorez mult pentru orizonturile pe care mi le-a deschis şi pentru înrâurirea luminoasă a anilor de studiu de la Cluj.

P.G. Prietenul dumneavoastră Marcel Moreau într-o scrisoare – pe care de altfel editura Paralela 45, condusă de un alt important poet al generaţiei 80, Călin Vlasie a publicat-o în loc de postfaţă în antologia ORB prin Nord – spunea despre poetul George Vulturescu următoarele: ochiul tău orb este aici să ne amintească de faptul că adevărul este în altă parte, nu în operele raţiunii, că el se situează în hăurile fiinţei, acolo unde o înalţă şi o împroaşcă spre înălţimi forţa poetică a extralucidităţii. Domnule George Vulturescu, chiar într-un poem de-al dumneavoastră am găsit acest adevăr despre care vorbeşte prietenul francez. Iată ce spuneaţi în poemul Lui Daniel (Răul de Nord): Daniel, azi îţi voi vorbi despre culorile/ grave ale Nordului: negru cleios al/ lutului, negrul – prelat al cortegiilor din sate/ purtat ca o onoare poetică a omului de-a/ se afla în calea neantului … Într-un alt poem spuneţi: Ochiul tău orb/ este o grotă în clocot gata să răbufnească,/ să reverse o lavă neştiută. Este poetul în miezul neantului? Ce-l determină pe acesta să îşi arate adevărul? Eu cred că poetul încearcă de fapt să facă văzută celorlalţi icoana lui, impunând astfel un model cultural, un adevăr pe care într-un alt poem l-am găsit aşa: Ochiul orb/ este retina pură/ este dislocarea/ este sexul încremenit al icoanelor // (…)/ este abatorul unde ard spaimele nopţilor noastre/ este sicriul în care îngropăm divinitatea.

G.V. Cred că poetul nu impune un „model cultural”, ci face atât de veridic adevărul lui din „noaptea obscură a sufletului” (Juan de la Cruz) încât acesta devine o putere la care poţi adera, o credinţă cu care poţi înainta … Aţi citat din volumul meu Orb, prin Nord unde orbirea nu e doar un motiv literar, ci o existenţă – ripostă la accidentul suferit în copilărie (pierderea unui ochi). Poetul belgiano-francez M. Moreau (care a fost la mine la Satu Mare) mi-a întărit ideea că orbii nu sunt cei care nu văd lucrurile din jur, ci cei care nu văd în „hăurile fiinţei”. Aşadar, orbul din Nordul meu nu este dintre cei supuşi (Milton, preluat de Huxley zice: „Orb prin Gaza, la moara cu sclavi”), ci un rebel care „citeşte” monogramele fulgerelor de pe Pietrele Nordului cum crede el: moara din Nord nu e o moară cu sclavi ci cu vizionari: făina lor e neantul.

Am moştenit de la codrenii mei arta de-a aştepta fulgerele: e o aristocraţie a focului şi stelelor în noapte. Pe ea o servesc. Acopăr geografia unui Nord cu „desenele” (monogramele) mele, cu ţesătura literelor lor. Ele sunt exacte pentru că nu le repet. Sunt reprezentantul lor legitim pentru că le imaginez: litera e noul corp orfan în care ni-searată zeii, ”orfană ca un ou de cuc într-un cuib străin/ pe care fulgerul l-a însămânţat cu/ memorie şi văpaie/ Îl iei în creierul tău până ce febra ta/ îi va cloci puii/ nouă luni, nouă toamne…” (Monograme pe Pietrele Nordului).

P.G. Să revenim la un subiect amintit în deschiderea dialogului nostru anume, cultura poetică. Vreau să îmi spuneţi ce poeţi v-au influenţat anii de tinereţe, care sunt aceia care v-au exorcizat simţurile estetice ale poeziei? Totodată aş vrea să îmi povestiţi despre Colocviile de la Târgul Neamţ, locul unde „poetica” Nordului se contopea cu poetica Sudului, Estului şi a Vestului. Ce-i determina pe tinerii poeţi, pe critici să se întâlnească într-un dialog poetic înainte de 89? Astăzi cei mai mulţi debutanţi sau poeţi ai generaţiei mele stau ascunşi în laboratoarele lor, de unde odată la câţiva ani aduc în lumină experimentele lirice.

G.V. De fapt, fără acest dialog între generaţii, despre care vorbiţi, nu există „cultură poetică”. Cultura (informaţie, devoţiune pe textele celorlalţi) este dialogul neîntrupt dintre generaţii. În afara ei totul e aproximativ. Poţi fi „în dialog” cu Platon, cu Baudelaire, cu Rilke, cu Nietzsche, cu Rimbaud, şi adesea eu o fac – prin text şi pe text – cu Eminescu, Blaga, Cioran, Elialde …Pentru mine un astfel de locus amoenus, propice dialogului a fost la Tg. Neamţ – Piatra Neamţ. Prietenia timpurie cu D. Corbu / iniţiatorul colocviilor de aici - m-a adus, cu trenuri, cu autobuse, cu maşini închiriate sau ale prietenilor, spre această „academie liberă” în care vocile lui M. Mincu, L. Ulici, Mircea Martin se întretăiau cu tinerii de atunci Aurel Dumitraşcu, Nichita Danilov, Liviu Antonesei, Liviu Ioan Stoiciu, Adrian Alui Gheorghe, Gellu Dorian, Dumitru Chioaru, Lucian Vasiliu, Dan David (vai, unii dintre ei plecaţi prea devreme). La Colocviile (şi mai apoi la Serile de Poezie) nemţene au fost Dinu Flămând, Ion Mircea, Angela Marinescu, Adrian Popescu, Ioan Flora, Elena Ştefoi, Gh. Iova, Ioan Pintea. Azi sunt în istorii, în antologii contemporane. Atunci ne bucuram de o antologie subţire ca o lamă de cuţit, tipărită de o imprimerie veche din târg: ”Se apropia sfârşitul secolului”. Toate curentele literare şi „ism” ele erau prezente aici. Era o oază în ariditatea comunistă. Cărţile spre care tindeam cu toţii atunci se citeau între noi, la liceele din Neamţ, la mesele improvizate în urcuşurile spre Cetatea Neamţului sau sub Pietricica lui Adrian Alui Gheorghe. Era nu numai o bucurie a întâlnirii în dialog, ci şi a căutării celuilalt. Între Neamţ-Satu Mare eu şi Daniel aveam de schimbat trenuri şi autobuse, aşteptam prin gări cu caiete pe genunchi în care scriam cu o frenezie rar întâlnită. Ne mâna doar acel „lux” suprem al lumii, ”al relaţiei umane” (Antoine de Saint – Exupery). Sper că şi azi se mai ia câte un tren ca să-l întâlneşti pe Vasile Leac la Arad, pe Viorel Mureşan la Surduc, pe Ion Tudor Iovian la Buhuşi, pe Dumitru Augustin Doman la Curtea de Argeş, pe Lucian Perţa la Vişeul de Sus … Aceste călătorii spre „ceilalţi” sunt bine definite în înţelesul dat de Monahul de la Rohia sintagmei „prin alţii spre sine”…

P.G. În multe dintre articolele care apar în revistele vremurilor noastre se vorbeşte despre scriitori provinciali şi scriitori de centru. George Vulturescu cum vede această separare între scriitori? El ce fel de scriitor este?

G.V. Provincia mea e noaptea scrisului … Cine o cunoaşte vine spre mine. Eu văd la lumina lui …

P.G. Mulţi poeţi ai generaţiei 80 scriu astăzi proză, unii chiar au declarat public că nu mai pot scrie poezie. (Aici fac referire la Mircea Cărtărescu). Unde se produce ruptura cu poezia? Dumneavoastră scrieţi proză?

G.V. „Ruptură” între poezie şi proză? Nu cred. E atâta „poeticitate” în frazele lui Sabato, Malcolm Lowry, Faulkner … Râd de poeţii vlăguiţi care cred că se pot salva scriind proză. Poţi vedea o picătură de apă în valurile oceanului sau pe sticla unui microscop, poţi vedea luna de pe terasa unui bar sau oglindită în roua ierburilor mele din Nord. Dacă eşti scriitor harul nu se scindează. Zice undeva Dimitrie Areopagitul: „Călugării care se străduiesc să imite moravurile îngerilor nu sunt niciodată mai aproape de ţel decât atunci când tac.” Da, şi eu tac uneori în pagini lungi de proză. Mai încolo, dacă timpul va avea răbdare. Căci fulgerul poeziei orbeşte adeseori …

P.G. Postmodernismul încearcă prin diferite căi să globalizeze limbile. Poate el să globalizeze chiar şi limbajele poetice? Totuşi, poeţii duc în metafora lor orgoliul. De pildă, dumneavoastră aţi găsit acolo, în Nord, fluviul poetic din care zilnic vă luaţi viaţa. Aţi putea spune într-o dimineaţă postmodernă că sunteţi ataşat sau că aparţineţi postmodernismului?

G.V. Într-un text despre poezia mea, regretatul Marin Mincu (pe care l-am cunoscut la Colocviile de la Neamţ) mă aşază pe un „filon recuperator al post-textualiştilor”, preocupat fiind de „atingerea tensiunii scriiturii” prin „cel mai eficace instrument al textualizării: ochiul orb” (O panoramă critică a poeziei româneşti…, p. 1034). Iar alt critic, Al. Cistelecan mă vede „laureat” al unui „expresionism de temperament, de sânge învăpăiat şi de gesturi aprige” (Al doilea top …., p. 139). Aşadar în acea „dimineaţă postmodernă” eu voi fi fiind tot în acelaşi loc: pe Pietrele Nordului aşteptând fulgerele …

P.G. Stând de vorbă cu prozatorul Nicolae Breban, toamna trecută (2009) la Galele APLER la Câmpina, mi-a venit o idee de anchetă literară. Anume să-l întreb despre premiile Nobel şi şansele scriitorului român. Acum vă întreb şi pe dumneavoastră. Un premiu Nobel poate face în librăriile lumii mai cunoscută literatura română, îl poate pune într-o lumină mai bună pe scriitorul român, are în fond acesta din urmă nevoie de un premiu ca să îi confirme valoarea?

G.V. Desigur, „obsesia Nobelului” pentru scriitorul român e aproape o isterie …S-o joace alţii şi pe patru, eu mă consolez cu Mario Vargas Llosa în locul lui Kerestesz … Şi dacă tot aţi vorbit de prozatorul Nicolae Breban (un mare prozator pentru Europa) nu credeţi că l-ar înjura şi mai mulţi scriitori de duzină de azi? În felul nostru, balcanic, de-a face istorie eu cred că primul laureat Nobel român ori va fi sanctificat de vreun răspopit politic, ori va fi făcut „troacă” în ziarele şi emisiunile dadaiste de pe sticlele noastre din case …

P.G. Dacă ar fi să faceţi o radiografie a scriitorului de după 89 cu cea de dinainte cum ar arăta aceasta?

G.V. Cam aşa: ieri la „Scânteia tineretului”, azi autor de Istorii literare …

P.G. După 89 mulţi scriitori români şi-au făcut edituri sau reviste. Aceasta era de fapt visul oricărui scriitor care a trăit cel puţin debutul sub regimul comunist. Dumneavoastră aveţi o superbă revistă, care a împlinit recent 20 de ani, revista Poesis. Aţi spus despre aceasta, cu multe ocazii, că reprezintă de fapt „un vis de poet”. Cum a venit acest vis şi ce-l ţine activ?

G.V. Satu Mare n-a avut nici o revistă literară, nici un colocviu literar naţional. Dintre scriitorii mari au trecut pe-aici la „şezători literare”: Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Ion Agârbiceanu (1923). Dintre poeţi: O. Goga (la înmormântarea lui Vasile Lucaciu, 1922), A. Cotruş (1925), Ion Minulescu (1922, 1923). Iar „foile de cultură”, „revistele” au apărut în 2-3 numere. Cea mai longevivă a fost a lui G.M. Zamfirescu, un exilat la Satu Mare, Icoane maramureşene, apărută în 7 numere (ultimele 3 – numere duble) între 1923/1924. Acum Poesis este în al 21-lea an. A fost reacţia mea la ariditatea culturală a zonei. De fapt, în 2000 am publicat şi singura „istorie literară locală”: Dicţionar: 1700-2000. Literatură şi cultură în ţinuturile Sătmarului. Un anume misionarism ardelean m-a transformat într-un „funcţionar cultural” care a pus plăci comemorative la oamenii de cultură de aici, a adus scriitori naţionali şi europeni. Uneori într-o „ceaţă” politică locală. Acum mă ţine activ doar îndărătnicia. Şi ca să le-o zic „prietenilor” de pe margine: Nu mor caii când vor câinii …

P.G. Dacă ar fi să plecaţi într-o altă ţară pentru totdeauna: ce carte de autor român şi ce număr al revistei Poesis sau ce revistă românească aţi lua cu dumneavoastră?

G.V. Pentru a nu întrerupe jocul/ dialogul (cu o singură carte, o singură revistă nu mă împac!) răspund: dacă ar fi să pot duce doar o singură carte atunci aş memora mai intâi, toate poemele lui M. Eminescu, apoi aş lua Poemele luminii ale lui Lucian Blaga. Cu acest fond – moldav şi transilvan – aş putea supravieţui oriunde. Dintre numerele „Poesis” l-aş alege pe cel cu nr. 100 (1998) pentru că are o sută de colaboratori. Iar dintre reviste aş prefera „Apostrof”, numărul cu ancheta ”În lumea taţilor” (4 aprilie 2001).

P.G. Fiecare poet are un poem personal în care crede cel mai tare. De la Frontiera dintre cuvinte (1988) la Alte poeme din Nord (2007) lirica lui George Vulturescu pare să „miroase a iarbă, iarba e un animal de Nord. Nu are copite. Nu pun mâna pe cuţit. Limba ierbii lunecă pe greabănul/ reavăn al lutului ca o limfă ce acoperă/ sexul pietrelor. Cine poate fi lucid în noapte/ când stelele îţi atacă albul ochilor” … (Sângele de pe cuţitele lumii). Totuşi care credeţi că este poemul care vă reprezintă cel mai mult?

G.V. Puţine poeme îţi pot fi o „oglindă” fidelă, mereu rămâne un „rest”. În cazul meu aş recomanda acest „rest”: poate ciclul „Tratat despre Ochiul Orb” (din volumul cu acelaşi titlu, din 1996), cu siguranţă poemul „Stânci nupţiale” (din volumul omonim, 2003) sau ”Vultur bătrân, pe Ceahlău” (în volumul Gheara literei, 1998).

P.G. O ultimă serie de întrebări pe care am pregătit-o sună aşa: Cum preferaţi să fiţi văzut de critica literară, cum preferaţi să fiţi citit de poeţi şi cum vă vedeţi în următoarele poeme sau volume de poeme?

G.V. De fapt, aveţi aici 3 întrebări. Trebuie să le iau pe rând: 1. Nu aştept nimic de la critica literară: ar putea exista un George Vulturescu gata citit înainte de a-mi încheia, trimite spre publicare poemele? Ordinea e aceasta, domnilor „profesori de poezie”: Nordul, ca şi poemele mele, trebuie căutat, străbătut … 2. Poeţii sper să mă citească tot ca şi până acum: într-o conjuraţie a codurilor cu care ne dezvăluim infernul. 3. În următoarele volume/ poeme sunt înfundat până în gât în glodurile lor: nu mă văd, nu le văd. În jur e doar apa, aerul, focul …

Interviu Paul Gorban cu George Vulturescu,

Iaşi 26 marie 2010, „Sărbătoarea poeziei”

Pregăteşte-ţi biblioteca, începe LIBREX 2010

Festivalul Internaţional de Literatură "Tudor Arghezi"

Regulamentul Festivalului Internaţional de Literatură«Tudor Arghezi»Ediţia a XXX-a, 21-23 mai 2010Ajuns la cea de-a 30-a ediţie, festivalul omagiază pe cel care rămâne unul dintre cei mai mari scriitori ce i-a dat literatura română de-a lungul timpului şi îşi propune să contribuie la stimularea pe criterii valorice a scrisului românesc contemporan, inclusiv pentru cunoaşterea şi promovarea operei argheziene, în ţară şi peste hotare.Festivalul se adresează creatorilor de literatură şi exegeţilor în arghezologie din ţară, precum şi vorbitorilor de limbă română din comunităţile de peste graniţe, cu preocupări în domeniu.În organizarea Festivalului îşi aduc contribuţia: Consiliul Judeţean Gorj, Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale, Biblioteca Judeţeană “Christian Tell”, Consiliul Local şi Primăria Târgu-Căr¬buneşti, Şcoala Populară de Artă Tg-Jiu, Centrul Cultural şi Biblioteca “Tudor Arghezi” Tg-Cărbuneşti, alte instituţii de cultură, ligi, fundaţii, societăţi culturale, posturi de radio, cotidiane şi edituri din Gorj.Programul festivalului se desfăşoară în perioada 21-23 mai a.c., la Târgu-Jiu şi Târgu-Cărbuneşti, localitatea de obârşie a scriitorului, având colaborarea Uniunii Scriitorilor din România.

SECŢIUNI ŞI PREMII

I. Premiul Naţional de Literatură “Tudor Arghezi” pentru Opera Omnia, atribuit pe criterii valorice unui scriitor român contemporan. Premiul, în sumă de 5000 lei, va fi acordat de Uniunea Scriitorilor din România, iar Consiliul Local şi Primăria Tg-Cărbuneşti vor atribui laureatului titlul de "Cetăţean de Onoare" al oraşului.

II. Premiul Tudor Arghezi, pentru Opera Omnia atribuit unui scriitor european contemporan de prestigiu. Premiul, în sumă de 1500 lei, va fi acordat de Consiliul Judeþean Gorj şi va fi însoþit de titlul de “ Cetăţean de Onoare ” al oraşului Tg. Cărbuneşti. Pentru acordarea acestor premii, organizatorii vor solicita propuneri de nominalizare de la reviste literare, asociaţii ale scriitorilor, fundaţii şi societăţi culturale, personalităţi de seamă ale literaturii române, de la alte instituţii culturale.

III. Premiul pentru «Opera Prima» (volum de debut în poezie), în valoare de 1000 lei, acordat de Consiliul Judeţean Gorj. În vederea atribuirii acestui premiu, se vor cere propuneri de nominalizare unor edituri de prestigiu cu preocupări constante în promovarea pe criterii valorice a volumelor de debut tipărite în perioada mai 2009 - mai 2010.

IV. Secţiunea “Cuvinte Potrivite”, pentru volum de poezie în manuscris, deschis autorilor români nedebutaţi, având vârsta maximă de 47 ani. Manuscrisele nu trebuie să depăşească 100 pagini. Se atribuie un singur premiu, în valoare de 1000 lei, şi este acordat de Consiliul Judeţean Gorj.

V. Secţiunea «Bilete de Papagal», pentru grupaj de poezie.

La această secţiune pot participa poeţii ce-şi aşteaptă consacrarea, cu un grupaj de minim 10 (zece) poezii dactilografiate, într-un singur exemplar. Se acordă următoarele premii:

Premiul I, în valoare de 800 lei, acordat de Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Gorj;

Premiul II, în valoare de 700 lei, acordat de Biblioteca Judeţeană “Christian Tell”;

Premiul III, în valoare de 600 lei, acordat de Centrul Cultural “Tudor Arghezi” Tg-Cărbuneşti.

La această secţiune vor mai fi acordate menţiuni ale unor edituri, fundaţii, reviste literare, posturi de radio etc., invitate în festival. Pentru această sectiune juriul are dreptul de a redistribui premiile. Câştigătorii locului I de la ultimele trei ediţii nu sunt acceptaţi în concurs.

VI. Secţiunea de arghezologie, deschisă scriitorilor români pentru exegeze care au ca obiect de studiu viaţa şi opera lui Tudor Arghezi (studii publicate sau în manuscris). Premiul în valoare de 1000 lei este acordat de Consiliul Judeţean Gorj.

VII. Secţiunea de promovare a operei argheziene, deschisă participanţilor de peste hotare, cu merite în traducerea sau ilustrarea grafică a operei lui Tudor Arghezi, precum şi în traducerea sau publicarea de exegeze despre viaþa şi opera acestuia ( monografii, studii, eseuri...).

Se atribuie trei premii, în sumă de 1500 lei fiecare, acordate de Consiliul Judeţean Gorj. Alte precizăriLa festivitatea de premiere, laureaţii vor primi, pe lângă premiile de mai sus, diplomele aferente şi trofeul Festivalului.

Lucrările - dactilografiate, într-un singur exemplar, pentru secţiunile de concurs, precum şi volumele pentru Opera Prima, Cuvinte Potrivite, şi cele de arghezologie se primesc până la data de 17 mai a.c., pe adresa: Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Gorj, 210135 Târgu-Jiu, Calea Eroilor, nr. 15, judeţul Gorj, cod poştal: 210135, cu menţiunea “Pentru Festivalul «Tudor Arghezi»”. La expediere se vor respecta obişnuitele cerinţe: în plicul mare se introduce plicul mic cu motto, iar în interior se sigilează datele autorului, inclusiv un număr de telefon, la care poate fi contactat.

Juriul îşi va desfăşura lucrările pe două secţiuni:- de preselecţie, alcătuit din reprezentanţii organizatorilor, îşi va începe lecturarea în 17 mai;- naţional, care cuprinde şi juriul de preselecţie, va definitiva jurizarea în cursul zilei de 21 mai a.c., în aşa fel încât să poată fi anunţaţi laureaţii în timp util, în vederea participării la festivitatea de premiere, ce se va desfăşura la Târgu-Cărbuneşti, în 23 mai, începând cu ora 11.00.

În condiţii de sponsorizare sau a altor forme de susţinere materială, juriul poate acorda şi alte premii. Cheltuielile de cazare, diurnă şi transport în interiorul judeţului pentru juriu şi invitaţi vor fi suportate de organizatori, cu menţiunea că pentru laureaţi nu se asigură decontarea cheltuielilor de transport. Laureaţilor din afara graniţelor li se decontează şi transportul de la intrarea pe teritoriul României.Organizatorii îşi rezervă dreptul de a publica unele lucrări prezentate în concurs, fără să acorde drepturi de autor.

Informaţii suplimentare la telefon/fax: 0253/213.710 şi 0721.370057 (Centrul Jud. pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale) ; Persoane de contact: dir. Ion Cepoi - (0721.370057); Constantin Popescu - 0766715938; http://www.traditiigorj.ro, e-mail: traditii_gorj@rdslink.ro ; 0253/214.904 (Biblioteca Judeţeană “Christian Tell”) Persoane de contact: dir. Alexandra Andrei - 0729901062 Organizatorii urează succes tuturor concurenţilor şi mulţumesc pentru participare. Consiliul Judeţean Gorj, Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Gorj, Biblioteca Judeţeană “Christian Tell”, Consiliul local şi Primăria Târgu-Cărbuneşti, Şcoala Populară de Artă Tg-Jiu, În colaborare cu Uniunea Scriitorilor din România. partener media: http://www.agonia.ro/

Incepe FESTUDIS 2010

Luni 10 mai 2010

ora 12 00 – Conferinta de presa – Sala Foaier – Casa Studentilor Organizatori Casa de Cultura a Studentilor Iasi si organizatiile studentesti.

ora 18 30 – Parada organizatiilor studentesti pe traseul:1. Tudor Vladimirescu – Splai Bahlui – Palatul Culturii 2. Copou – Casa Studentilor – Bulevardul Stefan cel Mare – Palatul Culturii 3. Palatul Culturii – Bulevardul Stefan cel Mare – Casa Studentilor OrganizatoriCasa de Cultura a Studentilor Iasi si organizatiile studentesti.

ora 20 00 – Parada Zmeelor – Parcare Casa Studentilor Organizatori Asociatia Tinerilor Basarabeni din Iasi – Denis Gandzii – 0764/478171.

ora 20 00 – Deschiderea oficiala a festivalului si spectacolul de deschidere – Parcare Casa de Cultura a Studentilor Iasi. Invitati ALTERNOSFERA. Organizatori Casa de Cultura a Studentilor Iasi si organizatiile studentesti

Marti 11 mai 2010

ora 11 00 - 13 00 – Simte-te european! – Sala Gaudeamus – Casa de Cultura a Studentilor Organizator Organizatia Studentilor de la Studii Europene Iasi – Oana Aghiniei – 0746/646488.

ora 12 00 - 13 00 – Sanatate prin miscare – Parcare Casa de Cultura a Studentilor Iasi Organizator Societatea Studentilor Farmacisti Iasi – Roxana Rotariu – 0748/481762, Monica Strugaru – 0743/897647.

ora 13 00 - 15 00– Eu student – Sala de Conferinte – Casa de Cultura a Studentilor Organizator Asociatia EuroDEMOS.

ora 1400 – Pasii pentru a te face placut angajatorului – Facultatea de Hidrotehnica – Univ. „Gh. Asachi” Organizator Liga Studentilor si Absolventilor Hidrotehnisti Organizati – Renata Alexandra Filip – 0755/860274.

ora 14 00 - 16 00 – „Funny Contest” – Parcare Casa Studentilor Organizator Liga Studentilor de la Geografie si Geologie – Mihaela Gîdioi – 0743/647904, Cristina Chirila – 0752/295282.

ora 14 00 - 16 00 – Automedicatia – Parcul Voievozilor Organizator Societatea Studentilor Farmacisti Iasi – Roxana Rotariu – 0748/481762.

ora 14 00 - 17 00 – 5 minute pentru sanatate – Parcare Casa de Cultura a Studentilor Iasi Organizator Societatea Studentilor Medicinisti Iasi – Graziela Biter – 0745/675063.

ora 1700 - 1930 – Liga se prezinta – Sala Gaudeamus – Casa Studentilor Organizator Liga Studentilor Electrotehnisti – Alin Harhata – 0748/288827.

ora 1800 - 2000 – Serile Clubului „Richard Oschanitzky” – Studioul Muzical – Casa de Cultura a Studentilor Iasi. OrganizatorCasa de Cultura a Studentilor Iasi.

ora 2000 – Seara folclorica – Parcare Casa Studentilor Organizator Casa de Cultura a Studentilor Iasi.

Miercuri 12 mai 2010

ora 12 00 - 15 00 – Fii european în felul tau! – Sala Azur – Casa Studentilor Organizator Asociatia Nationala a Studentilor de la Stiinte Administrative – Loredana Grecu.

ora 13 00 - 15 00 – Labirintul indiciilor – Palatul Culturii Organizator Asociatia Studentilor si Absolventilor de la Facultatea de Filosofie – Ana Maria Pojanu, Oana Paiu.

ora 14 00 - 16 00 – Automedicatia – Parcul Voievozilor Organizator Societatea Studentilor Farmacisti Iasi – Roxana Rotariu – 0748/481762.

ora 14 00 - 16 00 Conferinta „E randul tau!”– Sala BCU Organizator Liga Studentilor de la Istorie Iasi – Razvan Timofciuc – 0749/858923.

ora 14 00 - 17 00 – 5 minute pentru sanatate – Parcare Casa de Cultura a Studentilor Iasi Organizator Societatea Studentilor Medicinisti Iasi – Graziela Biter – 0745/675063.

ora 16 00 - 18 00 – Concurs de cultura generala – „COOLtourIS” – Sala Gaudeamus Organizator Liga Studentilor de la Geografie si Geologie – Mihaela Gîdioi – 0743/647904, Raluca Cioratanu – 0748/792685.

ora 17 00 - 19 00 – Taifas politic – Sala Conferinte – Casa de Cultura a Studentilor Organizator Organizatia Studentilor de la Studii Europene Iasi – Oana Aginiei – 0746/646488.

ora 18 00 - 20 00 – Serile Clubului „Richard Oschanitzky” – Studioul Muzical – Casa Studentilor Organizator Casa de Cultura a Studentilor Iasi.

ora 19 00 – Serile filmului romanesc la Iasi – Cinematograful Victoria - "Legaturi bolnavicioase" – invitat - regizorul Tudor Giurgiu – un film de exceptie cu Tudor Chirila, Maria Popistasu si Ioana Barbu. Organizator Asociatia Studentilor Jurnalisti – Corina Gologot – 0749/698412, Alina Guraliuc – 0742/622431.

ora 2000 – Spectacol de muzica folk – Parcare Casa Studentilor Organizatori Casa de Cultura a Studentilor Iasi, Liga Studentilor de la Geografie si Geologie.22 dublin, Rroma party, Grupul de initiativa.....

Joi, 13 mai 2010

ora 10 00 - 12 00 – Sport Show – Expozitie de echipament sportiv – Parcul Voievozilor Organizator Asociatia Tinerilor din Educatie Fizica si Sport – Tinere Talente – Eliza Anitei – 0745/065624.

ora 11 00 - 15 00 – StudIStur – Complexul de agrement Ciric. Organizator Liga Studentilor de la Geografie si Geologie – Mihaela Gîdioi – 0743/647904, Adrian Beresteanu – 0743/157484.

ora 12 00 - 16 00 – Team Design – Sala Azur – Casa de Cultura a Studentilor Organizator Asociatia „Grupul Local BEST Iasi” – Vasile Budur – 0724/029321, Alexandra Vasiliu – 0743/036898.

ora 14 00 - 16 00 – Automedicatia – Parcul Voievozilor Organizator Societatea Studentilor Farmacisti Iasi – Roxana Rotariu – 0748/481762.

ora 14 00 - 17 00 – 5 minute pentru sanatate – Parcare Casa de Cultura a Studentilor Iasi Organizator Societatea Studentilor Medicinisti Iasi – Graziela Biter – 0745/675063.

ora 16 00 - 18 00 – Sport Show – Expozitie de echipament sportiv – Parcul Voievozilor Organizator Asociatia Tinerilor din Educatie Fizica si Sport – Tinere Talente – Eliza Anitei – 0745/065624.

ora 16 00 - 18 00 – Workshop masaj – Sala Conferinte – Casa de Cultura a Studentilor Organizator Asociatia Studentilor Bioingineri Iasi – Cosmin Chifane – 0748/719120.

ora 18 00 - 20 00 – Umor caritabil – Sala Gaudeamus – Casa de Cultura a Studentilor Organizator Liga Studentilor Electrotehnisti – Adrian Mucerniuc – 0746/188752.

ora 18 00 - 20 00 – Serile Clubului „Richard Oschanitzky” – Studioul Muzical – Casa de Cultura a Studentilor Iasi Organizator Casa de Cultura a Studentilor Iasi.

ora 19 00 – Serile filmului romanesc la Iasi – Cinema Victoria - "Eu cand vreau sa fluier, fluier" – invitat special regizorul Florin Serban. Organizator Asociatia Studentilor Jurnalisti – Corina Gologot – 0749/698412, Alina Guraliuc – 0742/622431.

ora 20 00 – Concert rock – Parcare Casa Studentilor Organizatori Casa de Cultura a Studentilor Iasi, Liga Studentilor de la Geografie si Geologieora 2200 – Medieval body painting – Sala Foaier – Casa de Cultura a Studentilor Organizator Liga Studentilor Economisti – Anca Stanciu – 0748/683388, Silviu Tiron – 0751/010230.

Vineri, 14 mai 2010

ora 8 00-16 00 Doneaza pentru viata! Sala Foaier si Sala Conferinte Organizatori ASAFFI, SSFI, ANSSA, ASALT

ora 10 00 - 12 00 – Sport Show – Expozitie de echipament sportiv – Parcul Copou Organizator Asociatia Tinerilor din Educatie Fizica si Sport – Tinere Talente – Eliza Anitei – 0745/065624.

ora 11 00 - 18 00 – Go Medieval – Spatiul verde dintre caminele T2 – T3 – Tudor Vladimirescu Organizator Arcus Marius – 0721/158877.

ora 12 00 – 16 00 – Rapel de pe Facultatea de Chimie/Sport OrganizatorAsociatia Studentilor Bioingineri Iasi – George Corneliu Coman – 0744/698620.

ora 13 00 -18 00 Roma and friends Village – Parcul Voievozilor Organizatori Asociatia Gipsy Eye – Mihaela Diana Podariu – 0746/065744, ASIRYS

ora 14 00 – „Mens sana in corpore sano” – Baza antrenament Jandarmeria Romana – Filiala Iasi Organizator Liga Studentilor si Absolventilor Hidrotehnisti Organizati – Bogdan Uta – 0743/629453.

ora 16 00 - 18 00 – Sport Show – Expozitie de echipament sportiv – Parcul Copou Organizator Asociatia Tinerilor din Educatie Fizica si Sport – Tinere Talente – Eliza Anitei – 0745/065624.

ora 17 00 - 20 00 – Rolul Iasiului în relatiile dintre Republica Moldova si Romania – Sala Conferinte – Casa de Cultura a Studentilor Iasi Organizator Asociatia Tinerilor Romani din Afara Granitelor – Dumitru Sorbala – 0740/727910, Corina Secureanu – 0768/041587.

ora 17 00 – 21 30 – Zilele Clubului „Unesco Quasar” – Sala Azur – Casa de Cultura a Studentilor Iasi. Organizator Clubul „Unesco Quasar” – Casa de Cultura a Studentilor Iasi.

ora 18 00 – Noaptea devoratorilor de istorie – Casa de Cultura „Mihail Ursachi”OrganizatorLiga Studentilor de la Istorie Iasi – Ligia Corduneanu – 0765/313896.

ora 18 00 - 20 00 – Serile Clubului „Richard Oschanitzky” – Studioul Muzical – Casa de Cultura a Studentilor Iasi Organizator Casa de Cultura a Studentilor Iasi.

ora 19 00–21 00 Miss FEstudIS si Spectacol Elegance 20 – Sala Gaudeamus – Casa de Cultura a Studentilor Organizatori Casa de Cultura a Studentilor Iasi, Grupul de Initiativa al Elevilor si Studentilor de Etnie Rroma „Loli Coxa”, Liga Studentilor de la Universitatea „Petre Andrei ” din Iasi, Publicatia StundentIS – Ghiurea Elena – 0743/076062, Vrabie Andrei – 0745/027849.

ora 19 00 – Serile filmului romanesc la Iasi – Cinema Victoria - "Cand se stinge lumina", "Plictis si Inspiratie", "Sasa, Grisa si Ion" (scurt metraje) si "Tache" - invitat special regizorul Igor Cobileanski Organizator Asociatia Studentilor Jurnalisti – Corina Gologot – 0749/698412, Alina Guraliuc – 0742/622431.

ora 20 00–22 00 Concert Unplugged – Parcare Casa de Cultura a Studentilor Organizatori Casa de Cultura a Studentilor

ora 21 00 - 06 00 – Cinemaraton – Casa de Cultura “Mihai Ursachi” Iasi Organizator Liga Studentilor de la Facultatea de Geografie si Geologie – Mihaela Gîdioi – 0743/647904, Octavian Stoica – 0753/170910.

Sambata 15 mai 2010

ora 8 00-16 00 - Doneaza pentru viata! – Sala Foaier si Sala Conferinte Organizatori ASAFFI, SSFI, ANSSA, ASALT

ora 10 00 - 12 00 – Sport Show – Expozitie de echipament sportiv – Parcul Voievozilor Organizator Asociatia Tinerilor din Educatie Fizica si Sport – Tinere Talente – Eliza Anitei – 0745/065624.

ora 11 00 - 18 00 – Go Medieval - Spatiul verde dintre caminele T2 – T3 – Tudor Vladimirescu Organizator Arcus Marius – 0721/158877.

ora 16 00 - 18 00 – Sport Show – Expozitie de echipament sportiv – Parcul Voievozilor Organizator Asociatia Tinerilor din Educatie Fizica si Sport – Tinere Talente – Eliza Anitei – 0745/065624.

ora 17 00 – 21 30 – Zilele Clubului Unesco Quasar – Sala Azur – Casa de Cultura a Studentilor Iasi. Organizator Clubul „Unesco Quasar” – Casa de Cultura a Studentilor Iasi.

ora 18 00 - 20 00 – Serile Clubului „Richard Oschanitzky” – Studioul Muzical – Casa Studentilor Organizator Casa de Cultura a Studentilor Iasi.

ora 18 30 – Spectacol Elegance 20 – Sala Gaudeamus – Casa de Cultura a Studentilor Iasi Organizator Casa de Cultura Studentilor Iasi.

ora 20 00 – Concert Rock – Casa de Cultura a Studentilor Iasi Organizator Casa de Cultura a Studentilor Iasiora 2100 – Karaoke în stil studentesc – Casa Universitarilor Organizatori Asociatia Studentilor Bioingineri, Asociatia Studentilor Francofoni Iasi – Roxana Nastase – 0743/915629, Liga Studentilor Electrotehnisti – Alin Harhata – 0748/288827, Liga Studentilor Economisti

Duminica 16 mai 2010

ora 11 00 - 13 00 – Maratonul FEstudIS – Universitatea Alexandru Ioan Cuza – UMF – Bd. Independetei – Tg. Cucu – Campus Tudor Vladimirescu (parcare BRD) Organizator Asociatia Studentilor Francofoni din Iasi – Rebei Irina – 0747/951224

ora 11 30 – Zilele Clubului Unesco Quasar – Sala Conferinte – Casa de Cultura a Studentilor Iasi. Organizator Clubul „Unesco Quasar” – Casa de Cultura a Studentilor Iasi.

ora 13 00 - 14 00 – Premiere Universitariada – Piramida umana Organizatori Liga Studentilor Electrotehnisti, Asociatia Studentilor Bioingineri – Alexandra Maxim – 0742/834258.

ora 18 00 - 20 00 – Serile Clubului „Richard Oschanitzky” – Studioul Muzical – Casa de Cultura a Studentilor Iasi Organizatori Casa de Cultura a Studentilor Iasi.

ora 20 00 – Concert Rock Alternativ – Parcare Casa Studentilor Organizator Casa de Cultura a Studentilor Iasi.

ora 22 00 – Ziua lumanarilor aprinse – Parcul Voievozilor Organizator Societatea Studentilor Farmacisti Iasi – Roxana Rotariu – 0748/481762, Oana Perju – 0741/438826.

Actiuni pe mai multe zile ale festivalului Galerie de arta – 10 – 16 mai 2010 – Casa de Cultura a Studentilor Iasi Organizator Asociatia Tinerilor Romani din Afara Granitelor – Mariana Solonari – 0752/408465, Dan Rotaru – 0751/011477. Universitariada – 11 – 16 mai 2010 Organizator Liga Studentilor Electrotehnisti – Radu Pascariu – 0744/908703, Andrei Marius Mazilu – 0754/548674, Ovidiu Branut – 0748/892901. Ziarul FEstudIS Organizatori Ghiurea Elena – 0743/076062, Vrabie Andrei – 0745/027849. Off studentesc – 11 – 14 mai 2010 – Univ. „Al. I. Cuza” Organizatori Asociatia Studentilor Jurnalisti – Catalin Hopulele – 0766/612246, Societatea Studentilor Farmacisti Iasi. Expozitie de fotografie: 10 – 15 mai 20101. „EcoArt”;2. FEstudIS-ul în imagini; 3. ArTehnica;4. Istorie în imaginiOrganizatoriCasa de Cultura a Studentilor Iasi, Liga Studentilor de la Geografie si Geologie Iasi – Mihaela Gîdioi – 0743/647904, Liga Studentilor Economisti, Asociatia Tehnica de Formare Profesionala „TEACH ING” – Ciprian Zanoaga – 0745/615383, Liga Studentilor de la Istorie Iasi – Razvan Timofciuc – 0749/858923.Serile Teatrului Ludic – 10 – 14 mai 2010

Luni 10 mai 2010

ora 2000 - "Poem irlandez despre viata si suflet" - Sala Ludic – Casa Studentilor Autor John Kendrick - Regia Aurel Luca, Distributia: Vera Pantea, Alex Epure, Radu Mihoc, Cristi Popovici. Lumini, sonorizare - Ionut Nacu

Marti 11 mai 2010ora 2000 - "Despre sexul femeii - Camp de lupta în razboiul din Bosnia" - Sala Ludic Adaptare dupa Matei Visniec - Regia Aurel Luca, miscarea scenica Vera Pantea - Distributia Vera Pantea, Oana Mocanu Lumini sonorizare : Ionut Nacu , Radu Mihoc,

Miercuri 12 mai 2010

ora 2000 - "Occident Express" - Sala Ludic – Casa StudentilorAdaptare dupa Matei Visniec - Regia Aurel Luca - Distributia: Catalin Ungureanu, Flavia Cîrlan, Simona Radu, Evelina Cracana, Alex Epure, Cristi Popovici Lumini, sonorizare: Radu Mihoc.

Joi 13 mai 2010

ora 2000 - "Povesti de familie" - Sala LUDIC – Casa StudentilorAdaptare dupa Bljana Srbljanovic - Regia Aurel LucaDistributia: Vera Pantea, Ionut Nacu, Radu Mihoc, Anca Stanescu, Catrinel Constantinescu. Lumini, sonorizare: Alex Epure, Cristi Popovici

Vineri 14 mai 2010

ra 2000 - "Ultima halta în Paradis" Sala Ludic – Casa Studentilorde Valentin Nicolau - Regia Aurel Luca. Distributia: Ancuta Sandu, Adrian Simion ( Trafa), Anisia Gafton, Cornel Dumitriu. Lumini, sonorizare: Radu Mihoc, Cristi Popovici. Organizator Casa de Cultura a Studentilor Iasi.

Teatrul Ludic, in "Serile Teatrului Studentesc"

Pana pe 5 mai va avea loc Festivalul National intitulat "Serile Teatrului Studentesc", aflat la editia a XII-a si organizat la Bucuresti, la Teatrul Mic. Tema editiei din acest an este cea legata de "Personajul feminin". Manifestarea este un eveniment cultural national de teatru care ii implica pe studentii pasionati de arta dramatica si reprezinta un moment in care vor avea loc o serie de concursuri, spectacolele fiind vizionate si selectate de un juriu cu o bogata experienta teatrala. Se vor acorda premii pentru cea mai buna actrita si cel mai bun actor in rol principal, dar si in roluri secundare, premiu pentru cel mai bun spectacol si cea mai buna regie a spectacolelor prezentate in cadrul festivalului. De asemenea, va fi decernat premiul publicului si premiul generic ambient, pentru cea mai bine realizata scenografie, costume, muzica. In cadrul competitiei vor fi organizate mai multe workshop-uri si in prim-plan vor fi dialoguri teatrale cu personalitati ale scenei romanesti.

VEZI DETALII BUNA ZIUA IASI AICI http://www.bzi.ro/teatrul-ludic-in-serile-teatrului-studentesc-168240