Paul Gorban - blogul de cultura si informare

Revista Zon@Literară Nr. 1-2, Ianuarie - Februarie, 2012

2012-02-09T04:30:00.026+02:00

Click pe linkul de mai jos sau click dreapta + save as

http://dl.transfer.ro/transfer_ro-09feb-a9fa60eb09dd.zip

sau citeste direct aici
Revista ZonaLiterara Nr 1-2 2012 Pe Internet

Hyperliteratura te debutează

2012-01-29T14:57:00.003+02:00

În 2012, lăsând puţin modestia deoparte, Hyperliteratura.ro va face ceea ce nicio comunitate literară online nu a reuşit până acum; anume, să ieşim din mediul virtual şi să debutăm doi scriitori. Pe bune, pe hârtie, cu contract şi tot ce trebuie, dacă mai trebuie să menţionez.

Cred că acesta este până la urmă şi scopul unui atelier (chiar şi online) pentru un scriitor, mai ales la început de drum. Rezultatul. Publicarea. Afirmarea. Pe lângă interacţiunile cu ceilalţi pasionaţi de scris, de la care putem învăţa sau nu (sau putem învăţa pur şi simplu ce să nu), dincolo de disputele savuroase sau, în unele cazuri, penibile, dincolo de like-uri şi aprecieri fie pe bună dreptate, fie din prietenii şi alte subiectivisme, când tragem o linie (cu pixul, cu trăgaciul, fiecare cu gusturile lui) nu suntem ceea ce comentăm aici de cele mai multe ori, nu suntem nici chiar ceea ce scriem aici, din dorinţa de a experimenta şi a împărtăşi; până la urmă acest loc de joacă cu tastatura, cu stilurile, vocile, măştile şi toate cele, n-ar avea niciun sens dacă nu ar tinde şi spre o realizare.

Iar acesta este cel mai important factor care ne separă pe noi de celelalte site-uri. Nu ne interesează scandalurile, micile mizerii literare, traficul şi alte cifre cu care să ne batem în piept; aş putea continua la nesfârşit, dar cred că deja am fost înţeles foarte bine.

Pe data de 15 februarie, împreună cu Editura Herg Benet, vom schimba cursul a doi scriitori. Le vom da viaţă. Vom lua paginile printate A4 pe care ni le-au trimis şi le vom transforma în cărţi, cărţi ce vor ajunge în librării, din librării în mâinile cititorilor, în bibliotecile lor şi, sper, că noi vom fi linia de start a unei lungi aventuri ce îi aşteaptă.

Cum bine ştiţi, ne propunem să facem acest lucru anual, însă anul acesta este chiar special (pe lângă vestita apocalipsă), debuturile membrilor Hyperliteratura vor fi şi debutul proiectului nostru, în adevăratul sens al cuvântului. Pentru că site-uri sau bloguri sunt multe, vorbe goale cât cuprinde, însă a fi membru Hyperliteratura nu va însemna să fi doar comentat, înstelat şamd, ci şi răsfoit.

veyi mai multe aici: http://hyperliteratura.ro/hyperliteratura-primul-site-care-debuteaza-scriitori/

România nu e o ţară în 3D, din care toată lumea fură ce doreşte

2012-01-19T21:07:00.007+02:00

Sunt şase zile de când ROMÂNIA îşi varsă oful. Nici Dunărea nu are atâta loc pentru nemulţumirile care s-au acumulat în casa românului, atât de multe şi atât de mari încât preţul gigacaloriei de energie termică sau acela de petrol pare istorie, în ciuda gerului de afară. La Iaşi am ieşit astăzi în stradă (a şasea zi de proteste), alături de câţiva studenţi, universitari şi oameni de cultură. Nu vă gândiţi că au fost aceia cu „experienţă”. Am fost toţi tineri. Nu am văzut în stradă nici unul dintre aceia care se pretind a fi oameni de cultură, nici unul dintre aceia care au astăzi funcţii şi indemnizaţii (de revoluţionari) mari, ajungând, unii dintre ei, la venituri de peste 5000 de Lei pe luna. Normal că pe ei nu îi supără nimic în România postceauşistă, atâta vreme cât mulţi dintre ei locuiesc în apartamente şi case naţionalizate (sau sociale), în vile ridicate în stilul Kitsch-ului pe cele mai înalte dealuri ale Târgului Iaşilor. Mă întreb acum, în ce măsură pot avea încredere în ce va urma dacă aceia care „fac cultură” în România de azi stau ascunşi, le este frică – asemenea tovarăşului Băsescu, Preşedintele cu GLUMELE tot timpul după el - să iasă în faţă, să vorbească despre realitate, să ia ATITUDINE. Nu-mi este frică să mă înfăţişez, pentru că mi-a ajuns la oase nepăsarea actualului Guvern faţă de noi. Am muncit şi am urmat toate formele posibile de învăţământ (de la nivelul preşcolar, la doctorat) pentru că am crezut că „cine are carte are parte” (într-o ţară manelizată, programatic, se pare că acela care are carte N-ARE parte). Pentru ce? Pentru a râde noi unii de alţii atunci când ne întâlnim? Pentru a munci la negru, ani buni de zile, pe salarii („ocazionale”) care nu ne asigură nici minimul de trai? Pentru a ne trezi în faţa medicilor că nu avem CAS-urile plătite şi alte drepturi civile? M-am săturat să văd cum se fură, în numele culturii, în România banii contribuabililor, cum grupurile de interese apar peste noapte ca ciupercile după ploaie. M-am săturat să fim batjocoriţi de aceia care nu au citit în viaţa lor măcar o rugăciune. M-am săturat să fim conduşi de analfabeţi care nu ştiu să citească din CONSTITUŢIE. M-am săturat să văd un Preşedinte dând constant „sfaturi” (ordine) CLARE unui Guvern DEMOCRAT. Este imposibil să trăim într-o ţară în care NU AVEM DE LUCRU. Este bizar că România a ajuns să fie „dormitorul” Europei, să-i vedem pe cei mai mulţi dintre noi cum lucrează pentru străini. Este batjocoritor să privim cum specialiştii noştri pleacă, pe bandă rulantă, din ţară. M-am săturat să vad că România e un laborator de specialişti exportaţi. M-am săturat să trăiesc în ţara mea ca în exil. Nu suntem HULIGANI, suntem cetăţenii care de 22 de ani votăm. Suntem românii care mai credem în Dumnezeu. Suntem sătui să fim minţiţi, să fim mituiţi electoral şi apoi să fim absenţi din programele şi gândurile celor aleşi. Domnule Preşedinte, Domnilor Miniştri, Domnilor Deputaţi şi Senatori, dacă vă pasă de aceia care mai trăiesc astăzi în România, dacă vă pasă de cultura română, învăţământul românesc, de sistemul de sănătate, de sistemul de salarizare, de securitatea naţională, de cultura şi limba naţională daţi-vă DEMISIA ori apucaţi-vă de LUCRU (deşi îmi este foarte greu să cred că actuala formulă – culmea, majoritară – va reuşi să mai facă ceva de vreme ce în aceşti ani nu a făcut nimic). România nu este un banc, nu e o glumă. România nu e o ţară în 3D, din care toată lumea prinde (fură) din aer ce doreşte. România este realitatea unui popor creştin.

Gala de decernare a Premiilor Naţionale de Poezie "Mihai Eminescu" 2012 – Opera Prima şi Opera Omnia

2012-01-17T10:56:00.002+02:00

sursa. live.botosani.ro

Zilele Eminescu Botosani 2012

2012-01-10T18:12:00.004+02:00

In perioada 13-15 ianuarie 2012 se desfasoara la Botosani, Balti si Soroca Zilele Mihai Eminescu, cu decernarea Premiului National de Poezie "Mihai Eminescu" - Opera Omnia, evenimentul central al manifestarii care va marca, pentru al doilea an, Ziua Nationala a Culturii in Romania.

O r g a n i z a t o r i i manifestarilor sunt Primaria Municipiului Botosani, Consiliul Local Botosani, Fundatia Culturala "Hyperion - Caiete Botosanene" Botosani, Memorialul Ipotesti - Centrul National de Studii "Mihai Eminescu2, Centrul Judetean pentru Conservarea si Promovarea Culturii Traditionale Botosani, Teatrul "Mihai Eminescu" Botosani, Muzeul de Istorie Botosani, Biblioteca Judeteana "Mihai Eminescu" Botosani, Directia Judeteana pentru Cultura si Patrimoniu National Botosani, cu participarea Primariei Balti, a Universitatii "Alecu Russo" Balti, a Consiliului Raional Soroca si a Teatrului "Veniamin Apostol" Soroca.

PROGRAMUL MANIFESTARILOR:

Vineri, 13 ianuarie 2012:

- ora 9, Hotel Rapsodia: Plecare la Balti, R. Moldova.

- ora 10, Sala de lectura a Bibliotecii Judetene "Mihai Eminescu" Botosani: Simpozion: 130 de ani de lectura publica. Cenaclu literar - Portretul artistului in tinerete.

- ora 15,30 - Intalnire cu oficialitatile din Balti. Depuneri de jerbe de flori la statuia lui Eminescu de pe Aleea Clasicilor. Vizitarea orasului.

- ora 17 - Universitatea Balti - Intalnirea scriitorilor cu profesorii si studentii Facultatii de Filologie. Prezentari de carti, reviste, recital de poezie.

Sambata, 14 ianuarie 2012:

- ora 10 - Deplasare la Soroca.

- ora 12 - Intalnire cu oficialitatile din Soroca. Depuneri de jerbe de flori la statuia lui Stefan cel Mare si la statuia lui Mihai Eminescu.

- Vizitarea cetatii.

- Spectacol de datini si obiceiuri de iarna sustinut de localnici.

- Sezatoare la Cetate, cu participarea poetilor invitati.

- ora 16 - Sala de lectura a Bibliotecii Judetene "Mihai Eminescu" Botosani: Sezatoare literara cu participarea scriitorilor invitati. Prezentari de carti si reviste.

- ora 12,30 -Primaria Vorona: Intalnirea scriitorilor invitati cu membrii Societatii Culturale "Raluca Iurascu" din Vorona.

Duminica, 15 ianuarie 2012:

- ora 9 - 15 ianuarie, Ziua Culturii Nationale.

- Sedinta extraordinara a Consiliului Local Botosani.

- Prezentarea invitatilor. Alocutiuni.

- Ora 9,30 - Depuneri de coroane la statuia poetului Mihai Eminescu din fata teatrului;

- Ora 10 - Galeriile de arta "Stefan Luchian" - Vizitarea expozitiei de arta fotografica Ozolin Dusa - Dor de Eminescu. Expozitie si prezentare de carte: Poeti botosaneni in colectii sustinute de Primaria municipiului Botosani si alte primarii din judet (Cosula, Cordareni si Todireni).

- Ora 10,30 - Biserica Uspenia - Te Deum.

- Ora 11,30 - Memorialul Ipotesti - Centrul National de Studii "Mihai Eminescu":

- Ora 11,30 - Slujba de pomenire la Biserica Sf. Arhangheli Mihail si Gavril Ipotesti;

- Ora 12 - Amfiteatrul "Laurentiu Ulici": Cuvant de deschidere. Salutul invitatilor.

- Ora 12,15 - Lansarea antologiei Noua poezie noua, coordonator Dumitru Chioaru. Editura Limes. Prezinta Mircea Petean. Lecturi ale poetilor prezenti, inclusi in antologie.

- Prezentare carte: Aurel Dumitrascu - Carnete maro. Jurnalul anilor 1982-1990. (2 volume), Ed. Conta. Prezinta Adrian Alui Gheorghe.

- Ora 13 - Spectacol de teatru "Reteta dragostei" de Sabina Balan, regia Lenus Moraru si Gelu Risca. Spectacolul este sustinut de elevii Atelierului de Teatru al Colegiului National "Mihai Eminescu" Botosani;

- 13.45 - Sala "Horia Bernea": Vernisajul expozitiei de pictura Lumina si culoare - autor Florin Prodan.

- Ora 14.15 - Muzeul Tematic "Mihai Eminescu": vernisajul expozitiei Eminescu - efluviile sufletului. Luminiscente, expozitie de obiecte de patrimoniu realizata de muzeograf memorialist Maria Cassian;

- Ora 17 - Gala de decernare a Premiului National de Poezie "Mihai Eminescu", Opera Prima, editia a XIV-a, si Opera Omnia, editia a XXI-a. Prezinta actorul Marius Rogojinschi.

- Recital sustinut de Mircea Tiberian si Nadia Trohin.

P a r t i c i p a: Nicolae Manolescu, Mircea Martin, Ion Pop, Cornel Ungureanu, Mircea A. Diaconu, Dinu Flamand, Ion Mircea, Varujan Vosganian, Gabriel Chifu, Irina Horea, Claudia Titza, Vasile Spiridon, George Vulturescu, Calin Vlasie, Carmen Veronica Steciuc, Ioan Radu Vacarescu, Silviu Guga, Dragos Varga, Mircea Petean, Vasile Igna, Adrian Alui Gheorghe, Radu Florescu, Nicolae Sava, Cassian Maria Spiridon, Lucian Vasiliu, Daniel Corbu, Marius Chelaru, Adi Cristi, Liviu Pendefunda, Valentin Talpalaru, Leo Butnaru, Vasile Taratanu, Nicolae Spataru, Nicolae Leahu, Maria Sleahtitchi, Emilian Galaicu-Paun, Gheorghe Calamanciuc, Vasile Tudor, Gellu Dorian, Lucian Alecsa, Dumitru Tiganiuc, Lucia Olaru Nenati, Maria Baciu, Emanoil Marcu, Nicolae Corlat, Vlad Scutelnicu, Petrut Parvescu, Vasile Iftime, Dumitru Necsanu, Constantin Bojescu, Ciprian Manolache, Gabriel Alexe, Mircea Oprea, Cezar Florescu, Marius Irimia, Cristina Prisacariu-Soptelea, Mircea Tiberian, Nadia Trohin si altii.

Nominalizările pentru premiul Mihai Eminescu ”Opera Prima”

Câştigătorul din acest an al Premiului pentru Opera Prima în cadrul “Zilelor Eminescu” va primi suma de 3.000 de lei, banii provenind din sponsorizările OTP Bank.

Nominalizaţi pentru acest premiu sunt Crista Bilciu, Medeea Iancu, Andrei Doşa, Matei HuTopila şi Vlad Tăusance. Pentru Premiul Naţional de Poezie “Mihai Eminescu”- Opera Omnia premiul are valoarea de 10.000 de lei. Sponsorul acestei distincţii este societatea Conrec. Gala de decernarea a premiilor va avea loc pe 15 ianuarie, la Teatrul “Mihai Eminescu”, începând cu ora 17.00.

Anul trecut, câştigătorul Premiului Naţional de Poezie Mihai Eminescu a fost poetul Dinu Flămând. Pentru anul acesta, nominalizaţi sunt scriitorii Nicolae Prelipceanu, Ion Mircea, Vasile Vlad, Ovidiu Genaru şi Doina Uricariu.

Moşule, bradul e gata... fierbem vinul şi te aşteptăm

2011-12-14T20:19:00.007+02:00

Feed Back nr. 11-12 2011. Cultură înainte de Apocalipsa

2011-12-09T15:31:00.005+02:00

descarca revista de aici: http://dl.transfer.ro/transfer_ro-09dec-a7539d01358fe35.zip

Citeste primul nr al revistei Zon@Literară

2011-11-15T16:43:00.006+02:00

apasa pe click si descara in pc revista.

http://dl.transfer.ro/transfer_ro-09dec-7d223101b119ff.zip

Ziua cea mai lunga. antologie de poezie contemporana

2011-11-14T13:00:00.002+02:00

Pe 26 noiembrie, în cadrul târgului de carte Gaudeamus din Bucureşti, vom lansa antologia “Ziua cea mai lungă”, ed. Herg Benet Publishers.
Antologia reuneşte 25 de poeţi contemporani, mai mult sau mai puţin cunoscuţi consumatorilor de poezie şi a apărut cu sprijinul Casei de Cultură a Studenţilor din Timişoara.

Cărţi despre dimensiunea umană şi cea românească

2011-11-03T17:19:00.002+02:00

Premiile Festivalului Internaţional de Poezie „Grigore Vieru”

2011-11-01T12:29:00.001+02:00

PREMIUL PENTRU EXEGEZĂ LITERARĂ

SE CONFERĂ

DOMNULUI ACAD. EUGEN SIMION

PREMIUL PENTRU TRADUCERE

SE CONFERĂ

DOMNULUI LEONS BRIEDIS

PREMIUL PENTRU INTERPRETARE ARTISTICĂ

SE CONFERĂ

DOMNULUI NICOLAE JELESCU

DOMNULUI ŞTEFAN ANDRONIC

PREMIUL PENTRU ATITUDINE CIVICĂ

SE CONFERĂ

DOAMNEI IOANA IRIMIA

DOMNULUI MIHAI SULTANA VICOL

PREMIUL PENTRU POEZIE

SE CONFERĂ

DOMNULUI ACAD. ADAM PUSLOJIĆ

PREMIUL PENTRU MECENAT ÎN CULTURĂ

SE CONFERĂ

DOMNULUI NAE SIMION PLEŞCA

Se conferă

PALAS Iasi

PREMIUL PENTRU EDITAREA OPEREI

SE CONFERĂ

DOMNULUI MIRCEA RADU IACOBAN

PREMIUL PRO MEMORIA

SE CONFERĂ

DOMNULUI ROMI ADAM

Premiul de excelenţă pentru promovarea culturii naţionale

Se conferă

Actorului Dorel Vişan

Premiul pentru sustinerea valorilor romanesti de pretitindeni

se confera

Domnului Eugen Tomac

PREMIUL SPECIAL PENTRU SUSŢINEREA VALORILOR NAŢIONALE

SE CONFERĂ

DOMNULUI PRIMAR GHEORGHE NICHITA

DOMNULUI PRIMAR DORIN CHIRTOACĂ

DOMNULUI MINISTRU AL CULTURII BORIS FOCŞA

DOMNULUI PREŞEDINTE AL C.J. ALBA ION DUMITREL

DOMNULUI PREŞEDINTE AL ACADEMIEI DE ŞTIINŢE A REPUBLICII MOLDOVA ACAD. GHEORGHE DUCA

Neculai APOSTOL - JOSAROM Iasi

Marele premiul al Concursului International de Poezie „Grigore Vieru”

Zina Bivol (Republica Moldova), pentru manuscrisul „Meşterul de dantele”

PREMIUL I al Concursului International de Poezie „Grigore Vieru”

– Daniel Thomas DOBÎRCEANU (Iaşi)

PREMIUL al II –lea al Concursului International de Poezie „Grigore Vieru”

– Narcis Ioel MURZA (Bistriţa)

PREMIUL al III – lea al al Concursului International de Poezie „Grigore Vieru”

Veronica GUTIUM (Soroca, Republica Moldova)

Mirela ALDEA (Dumbrăveni, jud. Sibiu)

PREMIUL SPECIAL AL JURIULUI ŞI PREMIUL REVISTEI „FEED BACK” – Lilia BURLACU (Criuleni, Republica Moldova)

Lectura in Canaclul Junimea Noua

2011-10-12T11:41:00.000+03:00

Joi, 13 0ctombrie 2011, ora 17.00, la Casa Pogor, se anunta deschiderea sesiunii de toamna a Cenaclului Junimea Noua. Vor citi poezie Catalin Mihai Stefan si Paul Gorban si proza Alex Marinescu.
Invitat de onoare este scriitorul Nicolae Panaite.

Festivalul International de Poezie "Grigore Vieru"

2011-10-07T13:04:00.001+03:00

Concursul Internaţional de Poezie „Grigore Vieru”

2011-09-20T07:50:00.003+03:00

Concursul de poezie purtând numele marelui poet Grigore Vieru se desfăşoară în cadrul Festivalului Internaţional de Poezie „Grigore Vieru”, editia a III-a, care va avea loc în perioada 26 – 29 octombrie 2011 la Chişinău şi Iaşi, în organizarea Asociaţiei Culturale FEED BACK Iaşi, în parteneriat cu Primăria Iaşi, Primăria Chişinău, Ministerul Culturii, Editura „Princeps Edit”, Muzeul Literaturii Române Iaşi.

Concursul îşi propune descoperirea şi sprijinirea tinerilor poeţi de limbă română din România, Republica Moldova şi din toată diaspora.

Pot participa tineri poeţi până la 30 de ani, care nu sunt membri ai Uniunii Scriitorilor din România sau ai altor uniuni de creaţie şi care nu au volume individuale publicate.

Manuscrisele, constând într-un volum de autor care nu trebuie să depăşească 100 pagini, scrise pe computer, corp 14, în două exemplare, se vor trimite pe adresa: Asociaţia Culturală FEED BACK Iaşi, Str. Păcurari nr 4, Cod 700115, Iaşi, jud. Iaşi, până la data de 20 octombrie a.c., data poştei.

Lucrările se vor juriza după un motto la propria alegere a concurentului şi care va fi trecut pe plicul de pus la poştă şi pe fiecare pagină prezentată în concurs. Lucrările vor fi însoţite de un plic închis ce se va introduce în plicul mare cu lucrările şi va purta acelaşi motto, iar înăuntru datele personale ale concurentului: numele, data naşterii, profesia, adresa exactă, telefonul, e-mailul şi o scurtă prezentare a activităţii literare. Pe plicul mare, în loc de numele şi adresa concurentului se va trece doar motto-ul.

Juriul, format din personalităţi marcante ale literaturii din România şi Republica Moldova , va acorda următoarele premii:

¾ Marele Premiu „Grigore Vieru”- constând în publicarea volumului în 300 exemplare

¾ Premiul I - 500 lei

¾ Premiul II – 400 lei;

¾ Premiul III – 300 lei.

¾ 1 Menţiune – 200 lei

La acestea se vor adăuga premiile unor importante reviste literare din România şi Republica Moldova. Grupajele de poeme premiate vor fi publicate în Cartea festivalului.

În cateva zile (14) citim Zon@Literară. PRIMA REVISTA de cultura on-line din Regiunea de nord a României

2011-09-04T14:38:00.011+03:00

alege un logo din cele 3 si pregateşte-l pentru promovare.

caii din Perugia

2011-09-02T10:26:00.001+03:00

caii din Perugia au femeile lor care îispală de pământ

de aceea suntputernici, siguri pe ei ca nişte zei

care înfulecăfluturi. caii din Perugia sunt nişte umbre

pe care bărbaţiicurajoşi le călăresc. când se face seară

caii intră în copilăriamea şi mă forţează să le cânt

poeme pe care adoua zi femeile le spală pe coamă,

mă forţează sătrag din limba lor dragostea şi partea lor

de lume, ca apoicălare pe umbre, înţepenit în şa

să implor noapteasă fie blândă, să-şi rostogolească

în oglindăstelele regale până când un chip de copilă

cu ochiicăptuşiţi de lumină îşi leagănă trupul ca un fruct

copt. femeile dinPerugia venerează nările cailor albi

şi negri pentrucă zi de zi din caii aceia vin bărbaţii

care asmutsângele să ne întoarcă în hăţişurile cerului.

caii din Perugianu suferă şi nu îmbătrânesc pentru că

în copitele lorcălăreţii solemn îşi ascund respiraţia.

probabil aşa seodihnesc caii… ascultă cum aerul

traversează ca unşarpe un corp în care bate o inimă.

Concurs de DEBUT Max Blecher — Herg Benet

2011-07-23T15:40:00.001+03:00

Dezideratul comun al Casei de Editură Max Blecher şi al Editurii Herg Benet de a sprijini literatura tânără valoroasă a întâlnit necesitatea tot mai evidentă de a lansa un concurs de debut în care manuscrisele trimise chiar să fie citite. Concursul de debut Max Blecher — Herg Benet li se adresează celor încrezători în puterea literaturii şi în propriul talent, celor care s-au săturat de competiţiile fictive ale căror rezultate se cunosc cu câteva luni înainte de final. Acest concurs e pentru toţi cei ignoraţi de sistemul editorial pentru a nu tulbura cumva pasivitatea, lipsa de idei şi ierarhiile „breslei”. O şansă pentru scriitorii nedebutaţi în volum de a-şi face cunoscut numele — şi, fireşte, pentru editori, de a propune publicului cărţi adevărate, actuale, greu de uitat.

Desfăşurare:

Concursul va avea două secţiuni: Poezie şi Proză.

Condiţia principală este ca participantul să nu fi debutat până acum în volum, indiferent că este vorba despre poezie sau proză. Nu există limită de vârstă pentru înscriere.

Premiul constă în publicarea a 4 manuscrise căştigătoare, două de poezie şi două de proză, Casa de Editură Max Blecher şi Editura Herg Benet urmând a publica câte un manuscris din cele două genuri literare în toamna anului 2011.

Adresa de e-mail la care vor fi trimise manuscrisele este debutMBHB@gmail.com

Data limită până la care pot fi înscrise manuscrisele în concurs este 31 august 2011. Manuscrisele vor fi citite de către 7 scriitori şi editori, iar decizia juriului va fi comunicată până la sfârşitul lunii septembrie a acestui an.

Volumele câştigătoare vor fi lansate şi promovate în cadrul Târgului de Carte Gaudeamus 2011.

Regulament:

Pentru a se înscrie în concurs, participantul îşi va face o adresă de e-mail Yahoo!, cu numele manuscrisului pe care îl propune juriului. De exemplu, un participant al cărui manuscris poartă titlul „ceaţă verde” va avea adresa de e-mail ceataverde@yahoo.com. Numele participantului NU va fi precizat în e-mailul trimis juriului, ce va conţine manuscrisul, şi nici în interiorul manuscrisului. Încălcarea acestei reguli duce la descalificarea automată.

Este obligatoriu ca fiecare manuscris, indiferent de genul literar, să aibă o întindere suficientă pentru a constitui, de sine stătător, un volum tipărit.

La secţiunea Proză, participantul se poate înscrie atât cu proză scurtă, cât şi cu roman.

JURIUL concursului este format din scriitorii: Ioan Es. Pop, Liviu Antonesei, Radu Vancu, Dan Coman, Răzvan Ţupa şi editorii Claudiu Komartin şi Alexandru Voicescu.

Membrii juriului nu vor cunoaşte identitatea concurenţilor, aceasta urmând a fi dezvăluită după desemnarea manuscriselor câştigătoare.

sursa: http://maxblecher.ro/

Un nou concept de comunicare literara HYPERLITERATURA

2011-07-23T13:48:00.007+03:00

Câţiva băieţi simpatici, vizionari, care nu sunt pe lângă literatură, ei fiind poeţi, prozatori şi eseişti, au lansat recent un site (reţea) literar. Din echipă: Răzvan Ţupa, Adrian Diniş, Sorin Despot, Andrei Ruse etc. Le doresc mult succes.

www.hyperliteratura.ro

vezi prezentare aici:

Degustări de poezie la Sibiu-Cisnădioara

2011-07-17T09:19:00.004+03:00

În perioada 21-24 iulie, va avea loc „Artgothica – Tabăra Internaţională de Poezie Sibiu-Cisnădioara”, ediţia a II-a. Evenimentul este organizat de Asociaţia Artgothica Sibiu în colaborare cu Cercul Militar Sibiu, cu sprijinul Consiliului Judeţean Sibiu.

Peste 30 de scriitori din întreaga ţară şi din străinătate, directori de reviste literare şi de edituri se vor alătura scriitorilor sibieni într-un program care se va desfăşura la Sibiu şi în Cetatea Cisnădioarei.
În cadrul festivalului vor fi prezentate 15 cărţi de poezie şi 7 reviste literare: „Verso” din Cluj-Napoca, „Familia” din Oradea, „Ziarul de duminică” (Suplimentul cultural al „Ziarului Financiar”) din Bucureşti, „Caiete Silvane” din Zalău, „Algoritm literar” din Călan, „Singur” din Târgovişte, „Cenaclul de la Păltiniş” din Sibiu. Asociaţia Artgothica Sibiu va lansa antologia taberei, apărută la Editura A.T.U. din Sibiu, care cuprinde texte ale celor 44 de poeţi participanţi.

Printre invitaţii de onoare se numără nume marcante ale literaturii române actuale: Leo Butnaru, Daniel Hoblea, Ioan Moldovan, Ion Mureşan, Cornel Ungureanu, Lucian Vasilescu.

Partenerii evenimentului sunt Consiliul Judeţean Sibiu, Editura A.T.U., Atrium Classic Cafe, „Cenaclul de la Păltiniş”, Primăria Cisnădie, Pensiunea Elimheim Cisnădioara, Lecturi Urbane Câmpina.

Evenimentul e sponsorizat de S. C. Bere Trei Stejari S. A. şi Cramele Murfatlar.

Lucrările publice ale taberei se vor desfăşura după următorul program:

JOI, 21 iulie (Sibiu)

19:00 / Atrium Classic Cafe (Piaţa Mică, nr. 16)
- lecturi publice de poezie

VINERI, 22 iulie (Sibiu)

10:00 / Cercul Militar, Sala 1
- inaugurarea lucrărilor
- salutul organizatorilor
- cuvântul invitaţilor speciali
- lansarea Antologiei taberei

11:15-13:00 / Cercul Militar, Sala 1
- prezentări de carte şi reviste literare (sesiunea I):
revistele „Verso” (Cluj), „Familia” (Oradea), „Ziarul de duminică” (Bucureşti)
şi cărţi ale participanţilor

19:00-22:00 / Cercul Militar, Sala 1
- lecturi publice de poezie

SÂMBĂTĂ, 23 iulie (Sibiu şi Cisnădioara)

10:00-12:30 / Cercul Militar, Sala 1
- prezentări de carte şi reviste literare (sesiunea a-II-a):
revistele „Caiete silvane” (Zalău), „Algoritm literar” (Călan), „Singur” (Târgovişte), „Cenaclul de la Păltiniş” (Sibiu)
şi cărţi ale participanţilor

19:00 / Cetatea Cisnădioarei
- recital de poezie
Vă aşteptăm cu drag!

Persoană de contact:
Călin Sămărghiţan, preşedintele Asociaţiei Artgothica Sibiu
E-mail: calinsamarghitan@yahoo.com

Universitatea "Al. I. Cuza" scoate aproape 7000 de locuri pentru admiterea din acest an

2011-07-07T11:07:00.006+03:00

Luni, 11 iulie, începe concursul de admitere la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza”. Candidaţii se vor putea înscrie pe unul dintre cele 6860 de locuri, pentru aproape 100 de programe de studii de licenţă. Dintre acestea, 3360 sunt locuri de la buget, iar 3500 sunt cu taxă.

Concursul de admitere va avea loc în perioada 11-16 iulie, respectiv 12-15 septembrie pentru locurile rămase libere după prima sesiune. Admiterea este organizată, la majoritatea facultăţilor, sub forma concursului de dosare; excepţie face Facultatea de Drept, unde candidaţii vor susţine, începând din acest an, o probă la disciplina Limba română ce va reprezenta 50% din media finală.

Anul acesta, candidaţii vor avea la dispoziţie şi patru specializări în limbi străine - Administrarea Afacerilor, Informatică şi Matematică (în engleză), respectiv Geografia turismului (în limba franceză). Pentru aceste specializări, candidaţii vor prezenta la înscriere un certificat de competenţe lingvistice eliberat de o instituţie recunoscută de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului. În lipsa unui astfel de document, vor susţine o probă de competenţă lingvistică notată cu admis/ respins.

Numărul total de locuri a fost distribuit pentru cele 15 facultăţi ale UAIC astfel:

Biologie - 165 de locuri fără taxă, 115 de locuri cu taxă

Chimie - 120 de locuri fără taxă, 15 de locuri cu taxă

Drept - 200 de locuri fără taxă, 220 de locuri cu taxă

Economie şi Administrarea Afacerilor - 821 de locuri fără taxă, 1145 de locuri cu taxă

Educaţie Fizică şi Sport - 70 de locuri fără taxă, 255 de locuri cu taxă

Filosofie şi Ştiinţe Politice - 225 de locuri fără taxă, 485 de locuri cu taxă

Fizică - 120 de locuri fără taxă, 15 locuri cu taxă

Geografie şi Geologie - 266 de locuri fără taxă, 240 de locuri cu taxă

Istorie - 70 de locuri fără taxă, 95 de locuri cu taxă

Informatică - 275 de locuri fără taxă, 70 de locuri cu taxă

Litere - 408 de locuri fără taxă, 325 de locuri cu taxă

Matematică - 120 de locuri fără taxă, 10 locuri cu taxă

Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei - 315 de locuri fără taxă, 380 de locuri cu taxă

Teologie Ortodoxă - 120 de locuri fără taxă, 115 de locuri cu taxă

Teologie Romano-Catolică - 35 de locuri fără taxă, 15 locuri cu taxă

Distribuţia locurilor pentru fiecare specializare este disponibilă pe site-ul dedicat admiterii - http://admitere.uaic.ro.

UAIC pune la dispoziţie şi 40 de locuri finanţate de la bugetul de stat pentru candidaţii de etnie romă şi 33 de locuri pentru candidaţii din Republica Moldova care au terminat un liceu în România. Candidaţii moldoveni se mai pot înscrie şi pe unul dintre locurile cu taxă scoase la concurs, indiferent dacă au terminat liceul în România sau Republica Moldova.

Care sunt etapele admiterii?

Alegerea facultăţii – pentru a lua această decizie mai uşor, candidaţii la admitere au posibilitatea de a intra în legătură cu studenţi de la fiecare facultate, pentru a-i întreba ce vor studia, cum sunt profesorii şi colegii, care sunt perspectivele de carieră sau oferta de stagii de practică etc. (Candidaţii îi pot cunoaşte pe cei 20 de studenţi care aşteaptă întrebările lor la adresa: http://admitere.uaic.ro/intreaba-un-student/)

Depunerea dosarului - candidaţii la admitere se pot înscrie la mai multe facultăţi, actele necesare fiind:

· diploma de bacalaureat sau echivalentă cu aceasta recunoscută de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului (pentru candidaţi care se înscriu la mai multe facultăţi, vor depune diploma în original la prima facultate şi copii xerox ale diplomei, însoţite de câte o adeverinţă de la facultatea unde are actele în original);

· certificat de naştere, în copie legalizată;

· certificatul de căsătorie sau documentul care atestă schimbarea numelui, în copie legalizată (dacă este cazul);

· adeverinţă medicală tip; pentru candidaţii la Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport este necesară adeverinţă eliberată de Policlinica pentru Sportivi Iaşi, care să ateste faptul că este „apt pentru efort fizic”;

· adeverinţă din care să rezulte calitatea de student, dacă este cazul;

· fotografii tip buletin de identitate;

Aceleaşi acte sunt valabile şi pentru candidaţii care au susţinut bacalaureatul în anii trecuţi şi doresc să se înscrie la admitere anul acesta.

La Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor, înscrierea se poate face şi online, pe baza unor copii scanate ale tuturor actelor menţionate mai sus, împreună cu chitanţa care dovedeşte plata taxei de înscriere.

Detalii complete despre procedura de înscriere sunt disponibile pe site-ul de admitere: http://admitere.uaic.ro/cum-te-inscrii/

Aflarea rezultatelor şi confirmarea locului - rezultatele vor fi anunţate la maximum trei zile după încheierea concursului de admitere; acestea vor fi actualizate, în timp real, pe site-ul universităţii. După afişarea rezultatelor, facultăţile îi vor aştepta pe cei admişi să îşi confirme locul prin depunerea actelor în original.

Candidaţii sunt încurajaţi să urmărească, în perioada de admitere, atât contul de Facebook al Universităţii, cât şi site-ul cu nouăţi - http://360.uaic.ro.

Marius Surleac, un debut aşteptat

2011-07-06T14:14:00.003+03:00

Despre Zeppelin Jack:
”Poezia lui Marius Surleac musteşte de viaţă şi forţă. Plecând de la un suprarealism asimilat profund, el creează imagini noi, spectaculoase, fără să forţeze nota. Captivează prospeţimea auzului şi văzului zău – de la instantanee rustice, până la zone elevate, filosofice. Dar sunt şi referinţe şugubeţe sau răzbătătoare precum nişte trasoare la concepte care ţin de zona beat şi de contracultură. Şi nu se opreşte aici – mereu în căutare, mereu dispus să înveţe şi să inoveze. Zeppelin Jack nu e un volum unitar, dar e mai bine aşa, pentru că nu lasă răgaz plictiselii. Un adevărat roman al vieţii interioare, scris alert, ca un scurt-metraj ce nu vrea să rateze nimic din tot ce e viaţă furibundă şi deşteaptă. Într-un vocabular cu infinite resurse.” (Felix Nicolau)

“O poezie la limita dintre suprarealismul imagistic şi concretul cotidian, între niciodată şi acum, scrie poetul Marius Surleac. Strigătul său poetic pare a fi: “nu-mi fura momentul acesta/ vreau să-l modelez după asemănarea ta/ să-i dau foc şi să păşesc în fumul/ ce-a îndrăznit să te cuprindă// cenuşa o voi înmuia/ în balta ajunsă până la genunchi…”. Marius Surleac îmi apare drept un nou James Dean al generaţiei sale poetice.
Momentul poetului este de bun augur, marcând prezenţa unui autor cu convingătoare resurse stilistice. Autorul pare a se revendica din tradiţia poeţilor onirici, modelul cel mai apropiat fiind Gellu Naum asumat în mod postmodern. Versul său are vigoare şi incandescenţă, nerv şi insolenţă creativă. Marius Surleac este un anarhist al metaforei contemporane iar poemele sale sunt: “un retroproiector de instantanee cu sfinţi”.
Zeppelin Jack este brandul unei noi sensibilităţi.” (Traian T Coşovei)

“Versurile lui Marius Surleac amestecă, la un nivel onorabil, noblețea trăirilor spirituale cu frisonul unei existențe mult prea vulnerabile. Narațiunile sale lirice, străfulgerate deseori de halucinații imprevizibile, stranii, sînt un amestec de elegie și ironie, de artificiu și spontaneitate. Un tînăr poet cu mari disponibilități. În ce măsură vor deveni ele și certitudini vom vedea în viitor.” (Nicolae Sava)

”Vineri” de Aleksandar Stoicovici şi ”Iubirea e amintirea unui viol” de Leonard Ancuţa se lansează la Iași

2011-06-17T19:15:00.001+03:00

Editura Herg Benet și Librăria Avant-Garde Iași au plăcerea să vă invite joi, 23 iunie, ora 18.30, în strada Lăpușneanu nr. 16, la o dublă lansare de carte: volumele de poezie ”Vineri”, de Aleksandar Stoicovici și ”Iubirea e amintirea unui viol” de Leonard Ancuța.

În prezenţa autorilor, vor discuta despre cele două noi apariţii Herg Benet invitaţii serii: Andreea Grinea Mironescu, Pentru Şerban Axinte și Liviu Antonesei.

Despre volumul “Vineri” de Aleksandar Stoicovici:

”E atât de vesel să descoperi poezie cultă pe bune, adică înţesată de arhetipuri şi intertextualităţi asimilate. A fi cultivat înseamnă a nu face poză şi paradă cu ceea ce cunoşti. Aleksandar Stoicovici scrie cu vână despre lucruri grave. Asemenea unui muribund cu ochiul ciudat de viu, el vrea să mestece cu privirea toate gesturile umanităţii. Inciziile practicate de el sunt precise şi eficiente: taie exact acolo unde e ceva de văzut. Dar taie în aşa fel încât văzutul să fie niciodată-înainte-văzut. Pentru că, de undeva din pod, a scos un bisturiu metaforico-metonimic cu care ciopârţeşte banalitatea până îi dă forme explozive. Un poet cu stofă de chirurg plastician.” (Felix Nicolau)

”Aleksandar Stoicovici mi se pare unul dintre cei mai interesanţi, vii, dinamici, vitali poeţi ai ultimului val. Aş risca să-l alătur unei serii de poeţi ai graniţei, de poeţi ai limitei, din care fac parte, lîngă Vasko Popa şi Miodrag Pavlovici, excepţionali autori bănăţeni precum Duşan Petrovici, Slavomir Gvozdenovici, Liubiţa Raichici.
În totul, literatura propusă de Aleksandar Stoicovici, aluzivă şi incitantă, numeşte un moment literar viu, foarte implicat într-o geografie literară evidentă pentru cel care înţelege lumea de contact cultural româno-sîrb.” (Cornel Ungureanu)

Despre volumul “Iubirea e amintirea unui viol” de Leonard Ancuţa:

”Versul lui Leonard Ancuța este expresia unui sentiment exprimat cu mijloace când vehemente, când înstrăinate: dar, ca la orice poet autentic, vocea lui se propagă cu viteza intensităţii. Leonard Ancuţa e un diavol cu sentimente. Dar ce diavol, dar ce sentimente…” (Traian T. Coşovei.)

“Sub atanorul în care-şi prepară deliciile şi otrăvurile poetice, Leonard Ancuţa pompează combustibili cu asiduitate, riscând uneori să supraîncălzească agregatul, dar până la urmă poezia cam asta face dintotdeauna: se joacă cu focul. „Sunt plin de bucuria unei lumi care moare” mi se pare una dintre expresiile inspirate prin cheia căreia poate fi descuiată această carte de poezii de dragoste, dezgust, iluminare, descompunere şi moarte.”, (Ioan Es. Pop)

Sens şi ludic în comunicarea poetică

2011-06-05T09:34:00.005+03:00

Articol apărut în Revista HYPERION Nr. 4-5-6, 2011

Când vorbim despre poezie ştim că, în general, despre aceasta se admite că este arta acelora care aduc cuvinte sau a acelora care, aşa cum spune Paul Valéri, aflaţi în luptă cu materia verbală, speculează asupra sunetului şi asupra sensului. Mai există, desigur, infinite definiţii despre poezie care de-a lungul timpului au făcut carieră. Bunăoară, în lumea antică, pentru Aristotel sau Platon, aceasta (referirile sunt făcute la epopee şi poezia tragică, la comedie, dar şi la poezia ditirambică) este văzută ca o imitaţie, mimesis,[1] în timp ce pentru Kant, aceasta este arta de a arăta un joc liber al imaginaţiei, al fantasiei ca pe o activitate a intelectului, iar pentru Nicolai Hartmann poezia trebuie să deschidă cititorului o bucată de lume. Înţelegem, în fond, că poezia trebuie să comunice ceva, ceva care, fie imită părţi ale (intimităţii – stării sufleteşti) autorului, ale lumii acestuia (în care integram lumea culturală şi cea religioasă), sau ceva care poate deschide orizonturi ontologice (neaşteptate, acele semioze nelimitate cauzate de însăşi expresiile poetice guvernate de metaforă[2] şi ludic).

Aristotel în Poetica analizează în special tragedia, nu pentru a realiza o teorie despre aceasta, ci mai curând pentru a arăta că aceasta, dacă este scrisă bine, are un efect asupra sentimentelor şi pasiunilor auditoriului. Încercând să definească această artă stagiritul vizează anumite aspecte ce ţin de estetică întrucât, observă el, autorul unei piese poetice împodobeşte graiul cu diferite feluri de podoabe (figuri de stil, ritm, rimă etc.). De altfel, dintre arte, stagiritul subliniază că tragedia (cu efectele ei) trezeşte în auditor bucuria de a privi, adică plăcerea, dar în acelaşi timp şi contemplarea, care potrivit filosofului este scopul ştiinţelor practice: „(…) plăcerea pe care o dau imitaţiile e şi ea resimţită de toţi. Că-i aşa, o dovedesc faptele. Lucruri pe care în natură nu le putem privi fără scârbă – cum ar fi înfăţişarea fiarelor celor mai dezgustătoare şi ale morţii –, închipuite cu oricât de mare fidelitate ne umplu de desfătare. Explicaţia, şi de data aceasta, mi se pare a sta în plăcerea deosebită pe care o dă cunoaşterea nu numai înţelepţilor, dar şi oamenilor de rând; atât doar că aceştia se împărtăşesc din ea mai puţin. De aceea se bucură cei ce privesc o plăsmuire: pentru că au prilejul să înveţe privind şi să-şi dea seama de fiece lucru, bunăoară că atare înfăţişează pe cutare”.[3] Platon, în Ion (534b) vorbeşte despre un lanţ al inspiraţiei, care pleacă din Muză, şi trecând prin poet ajunge la auditoriu. Dar acest transfer are loc după ce poetul este pătruns de harul divin. Poetul apare în accepţiunea lui Platon ca „o făptură uşoară, înaripată şi sacră, în stare să creeze ceva doar după ce îl pătrunde harul divin (entheos) şi îşi iese din sine (ekphron), părăsit de judecată”.

Poetul este artistul care foloseşte cuvintele drept simboluri şi le aşează în jurul unei idei. Aşezarea acestor cuvinte, punerea lor în scenă, în relaţii trebuie să arate, pe de o parte, libertatea poetului faţă de natură iar, pe de altă parte, trebuie să transmită, într-un mesaj, stările şi acţiunile spiritului. Novalis, subliniază în acest sens, în maniera romantică a epocii sale, faptul că poetul deţinând cheia filosofiei pune cuvintele în relaţie în aşa fel încât să istorisească despre gospodăria universului: „Cuvintele sale nu sunt semne generale – sunt sunete – vorbe vrăjite care pun în mişcare, în jurul lor, grupuri frumoase. După cum veşmintele sfinţilor continuă să păstreze în ele puteri miraculoase, tot astfel şi câte un cuvânt sfinţit de vreo amintire strălucitoare devine aproape, el singur, un poem. Pentru poet, limba nu e niciodată prea săracă, dar e întotdeauna prea generală. El e nevoit adesea să folosească aceleaşi cuvinte, tocite de întrebuinţare”.[4]

Dar poetul, trebuie, în ciuda sentimentului de libertate, dacă vrea să transmită mesaje despre starea spiritului lumii, să-şi controleze libertatea asocierilor de cuvinte, pentru că altfel, căzând în dimensiunea delirului verbal (amplificat de necontrolarea fantasiei sau a ludicului poetic) el, în loc să transmită un sistem de informaţii (frumoase), valoroase atât în cadrul textului (estetic), cât şi în afara acestuia, pentru un posibil receptor, nu va realiza decât o ambiguitate a referinţei, a semnificaţiei. Deşi ambiguitatea este o caracteristică a textului poetic. Dar, chiar şi din acest punct de vedere, poetul, în calitatea lui de emiţător de text (estetic), trebuie să-şi trimită mesajul pe baza unui cod către un receptor, în funcţie de orizontul de aşteptare ale acestuia. Poetul francez, Pierre Reverdy, observând că în limbajele poetice contemporane predomină un discurs comun şi un delir verbal reclamă către confraţii lui: „acum băgaţi de seamă: cuvintele sunt la îndemâna tuturora, voi sunteţi chemaţi să faceţi din cuvinte ceea ce nimeni n-a făcut din ele”. Pe de altă parte, poetul şi eseistul român Ştefan Aug. Doinaş comentează dur delirul verbal şi nebuloasa goană după imagini şi metafore a poeţilor contemporani: „poetul îşi creează suprarealitatea sa cu ajutorul analogiei, adică stabilind raporturi inedite între elementele acestei lumi. Noua poezie înseamnă, fără îndoială, un triumf al metaforei: ca o adevărată regină, care iubeşte pompa şi luxul, ea domneşte astăzi, mândră de sine însăşi, peste diversele triburi de tropi. Tendinţa ei firească este să devină viziune: să reconstituie în sine, asemenea stropului de rouă, un nou chip – concentrat şi revelator – al universului. Îndărătul acestui chip, şi în funcţie de trăsăturile lui materiale, exegeza critică este invitată să identifice sistemul coerent de semnificaţii care probează o concepţie personală asupra lumii şi vieţii”.[5]

Pe de altă parte, Constantin Noica în Jurnal de idei, atunci când analizează problema culturii române, semnalează că poezia de astăzi se află sub dictatura culturii de consum. El spune că există în cultura contemporană o inflaţie poetică, iar aceasta este „un produs al simplei sensibilităţi poetice, prea des needucată şi lipsită, după nefastul model francez, de orice meşteşug, dispreţuind superior rima (a poeziei populare a lui Eminescu, a lui Arghezi, a lui Blaga, a lui Ion Barbu) şi dispreţuind în chip penibil ritmul, care e structura de fond nu numai a oricărei poezii, ci şi a oricărei arte, cum este a cosmosului, a vieţii şi a gândului. Iar dacă le accept, văd în ele, (în) inflaţia poeziei de astăzi, cultură de consum, necesară şi binefăcătoare şi ea, în aşteptarea culturii de performanţă”.[6]

Potrivit ideilor lui Noica, poetul este fiinţa ce te face să visezi. Filosoful de la Păltiniş scrie că „sunt pe cale să invent o fiinţă umană – pentru că am nevoie de poezie”,[7] iar în altă parte se arată împăcat cu veacul şi timpurile acestea, atâta vreme cât, în ciuda nihilismelor lui, el poate realiza cea mai înaltă artă: „Veacul nostru, cu vitezele şi desprinderile sale neaşteptate, cu angajările sale în marile viziuni ale abstractului şi neantului este copt pentru suprema poezie şi artă”.[8] Înţelegem că poezia este strâns legată de cultură şi ea arată imaginea omului în raport cu vremea respectivă. De aceea ca să înţelegem sau să gustăm un poet trebuie să ne placă şi lumea lui: „Cred că pentru a gusta un poet trebuie să ne placă şi cultura căreia îi aparţine. Dacă aceasta îi este cuiva indiferentă sau antipatică, atunci admiraţia se răceşte”.[9]

A înţelege poetica unei anume culturi, înseamnă a înţelege stilul[10] acelei culturi, adică, arată în altă parte Wittgenstein, stilul este omul însuşi, ceea ce ne arată că stilul este imaginea (iconul, mimesis-ul) omului.[11] De aici putem vorbi în orice ipostază a culturii de modele limbajului estetic. Dar poezia valorează atâta vreme cât în ea poetul transmite informaţii care pot mişca sufletul şi gândirea noastră. Poetul valorizează cuvintele, pe baza sensului, el devine un fel de stăpân al comunicării estetice. El ştie că poezia este cea mai înaltă formă de manifestare a spiritului.[12] Poetul transmite cuvinte cantitativ energetice şi, în acelaşi timp, cuvinte cantitativ calitative. Mesajul poetic pune în relaţie aceste cuvinte şi motivează plăcerea sau gustul. Putem spune că valoarea poetică a unui text estetic este susţinută de imaginea (de atmosferă[13]) ce motivează cuvintele puse în relaţie. Există de obicei, în limbajul poetic un pact în care „schimburile de cuvinte – cu intensitatea plăcerii pe care o produc – se fac în afara simplei lor descifrări, dincoace sau dincolo de funcţionarea unei valori de semnificaţie”.[14] Poetul este manifestare a spiritului, el comunică celorlalţi despre universalitatea existenţei. El este mijlocitor al întâlnirii omului cu universul, deoarece în limbajul lui spiritul capătă existenţă. Potrivit lui Hegel, limbajul trebuie văzut ca „fiind acela în care spiritul capătă existenţă. Limbajul este conştiinţa-de-sine existentă pentru ceilalţi, el este conştiinţa-de-sine care este dată nemijlocit ca atare şi care, ca fiind această conştiinţă-de-sine individuală, este universală”.[15]

Poetul comunică despre lumea (interioară sau exterioară sinelui) folosind cuvintele comune, cunoscute oricui, dar felul în care le combină ne arată că el foloseşte un alt tip de comunicare decât cea obişnuită. Felul în care combină cuvintele dau nota estetică (artistică) unui discurs poetic: „Poet este cel care poate vorbi limba artistică. Limba poetică se deosebeşte de cea obişnuită prin aceea că se exprimă intenţionat în imagini speciale, pe care nu le înţelege oricine. Orice limbă este exprimată în imagini. Prăpastia dintre existenţă şi înţelegere nu poate fi trecută decât dacă intervine scânteia imaginaţiei. (…) Ceea ce face cu imaginile limba poetică este un joc. Ea le clasează în serii elegante, introduce în ele taine, aşa încât fiecare imagine constituie dezlegarea unei enigme”.[16] Pentru poet, pe de o parte, cuvintele sunt imagini de sine stătătoare, iar pe de altă parte, puse în relaţie (motivată sau ambiguă, întâmplătoare) aduc alte imagini, dar apropierea între cuvinte, sudarea acestora în cadrul unui anumit tip de discurs ne arată că, de exemplu „metafora este îngemănarea momentană a două imagini, şi nu asimilarea metodică a două obiecte”.[17]

În acelaşi timp, limbajul poetic nu se diferenţiază doar de limbajul comun, ci şi de acela ştiinţific, în care termenii (semne lingvistice) trimit la definiţii concrete, verificabile, nu la ipostaze nelimitate de interpretare. Limbajul ştiinţific are în acelaşi timp componente care îl aseamănă, pe de o parte cu limbajul poetic, doar pentru că foloseşte cuvinte abstracte – dar nu ambiguu ca în cazul limbajului poetic (în unele cazuri), iar pe de altă, când nu este abstract, se aseamănă cu limbajul comun, deoarece trimite la lucruri concrete. De exemplu un dicţionar sau o enciclopedie (ex. medicală) este realizat în baza terminologiilor ştiinţifici, dar în acelaşi timp accesibil omului comun, în timp ce un volum de poeme cere mai multă deschidere către limbaj, către interpretare. În poezie, sensul se cere căutat, în timp ce în limbajul comun se arată descoperit. Însă, folosirea limbii în sens metaforic pentru a descrie fenomene ştiinţifice nu face decât să determine confuzii. Limbajul poetic îmbogăţeşte referinţa şi extinde conţinutul cognitiv. În acest sens Hans-Georg Gadamer sfătuieşte ca în actele normale de comunicare să se folosească un limbaj mai puţin estetic, pentru a nu se ajunge la încercări eronate de definire a termenilor: „Folosirea limbii în sens metaforic explică necesitatea definiţiilor şi justifică folosirea termenilor artificiali. Bineînţeles, aceştia nu pot fi introduşi prin definiţii, ci prin utilizarea naturală a limbii. Caracteristica limbajului ştiinţific de a se disocia în mod relativ de fenomenul lingvistic global stă într-un raport tensionat cu caracterul global care ne uneşte pe toţi, ca societate omenească, prin capacitatea de a vorbi, de a căuta şi de a găsi cuvântul comunicativ”.[18] E. Cassier atrage, şi el, atenţia că limbajul (indiferent de natura acestuia, deci şi limbajul estetic sau cel poetic) este una dintre formele simbolice sub care fiinţează ceea ce este omenesc, e semnul diferenţei în raport cu toate celelalte fiinţări. Omul operează cu limbajul, pune în relaţii semnele lui pentru a arăta sau transmite idei. Aflat în actul creator, omul (artistul, poetul) realizează un mozaic de semne care ţin locul ideii, sau mai mult o exprimă. În cazul reprezentărilor mozaicare omul combină simboluri pentru a realiza noi niveluri semantice. Din acest punct de vedere, savantul neurofiziolog William H. Calvin arată că „mozaicurile prezintă şi aspectul nelimitat al vieţii noastre mentale, cel implicat în inventarierea unor noi niveluri de complexitate, precum cuvintele încrucişate sau combinate (ceea ce poate fi şi cazul poeziilor) combinarea simbolurilor pentru a cuprinde noi niveluri ale sensului. Deoarece codurile cerebrale pot reprezenta nu doar scheme senzoriale de mişcare, ci şi idei, ne putem imagina cum apar metafore de calitate, ne putem închipui cum are loc ceea ce Coleridge numea suspendarea voită a neîncrederii când intrăm în domeniul imaginar al ficţiunii”.[19]

I. Lotman aprecia că poezia bună informează frumos, de vreme ce în ea au fost inserate sisteme de semne care trimit la ceva sigur (cultural). Acolo unde nu există informaţie avem de a face cu un text poetic de proastă calitate. Înţelegem că metafora şi alte figuri de stil, ce pot fi inserate în cadrul textului (estetic), ţin de cromatica discursului, de partea care trebuie să ne surprindă, trebuie să ne arate ceva plăcut, dar care nu pot veni decât în jurul unei informaţii. Cu toate acestea remarcăm în lirica de astăzi o preocupare deosebită pentru inserarea a cât mai multor informaţii în textul (estetic) poetic, uitându-se a se ţine cont de necesitatea frumosului. O cauză ar fi căderea artiştilor în capcana delirului informaţional.

Se înţelege că, în comparaţie cu mesajele referenţiale obişnuite, mesajele poetice sunt mai complicate, asta pentru că autorul unui mesaj poetic „tinde să accentueze acele caracteristici care, pe de o parte pare să facă mai imprecisă referinţa termenului, iar pe de altă parte să ne facă să ne oprim asupra termenului, ca element al unei relaţii contextuale şi să-l socotim ca element primordial al mesajului”, în vreme ce mesajul referenţial (comun) „odată ce a respectat convenţiile dictate de cod, pentru a-şi face lipsite de echivoc propriile-i semne şi funcţia lor în context, trebuie să fie abandonat”, deoarece autorul său nu-şi pune probleme legate de selectarea termenilor.[20]

Acolo unde avem a face cu un text (estetic) poetic se constituie un sistem de raporturi complexe. Semiotica ne permite, în acest sens, să privim un text (estetic) din punct de vedere „structural”.[21] În acest sens, Terry Eagleton demonstrează că un text poetic poate fi analizat ca pe o structură, de unde se poate trage concluzia că fiecare element implicat în cadrul textului are mai mult sau mai puţin semnificaţiile lui proprii: „poate că poezia conţine o imagine a soarelui şi una a lunii, iar noi suntem interesaţi de felul în care aceste două imagini configurează împreună o structură. Dar devii structuralist cu drepturi depline doar când susţii că semnificaţia fiecărei imagini ţine exclusiv de relaţia în care intră cu cealaltă. Imaginile nu au o semnificaţie substanţială, doar una relaţională. Nu este necesar să cauţi în afara poeziei, în cunoştinţele pe care le ai despre soare şi lună, pentru a le explica. Ele se explică şi se definesc reciproc”.[22]

Din acest punct de vedere, o contribuţie fundamentală cu privire la cunoaşterea mesajului poetic o aduce R. Jakobson, care înţelege poetica integrată lingvisticii: „Procedând la examinarea raportului care există între lingvistică şi ştiinţa literaturii, Jakobson semnalează că studiul trăsăturilor poetice, care s-ar părea că reprezintă o exclusivitate a obiectului ştiinţei literaturii, poate fi recunoscut ca pertinent în întreaga teorie a semnelor”.[23] Din punctul lui de vedere, limbajul se află într-un anume tip de relaţie conştientă cu sine însuşi, iar acest lucru denotă funcţia lui poetică. Accentul cade pe caracterul palpabil al semnelor, subliniind, în acest fel materialitatea lor, nu doar funcţia de monedă de schimb în comunicare. De unde rezultă că, în cadrul funcţiei poetice, semnul este despărţit de obiectul lui, ceea ce ne arată că relaţia dintre semn şi referent este perturbată, adică semnul dobândeşte o oarecare independenţă de obiect valoros prin sine însuşi. În raport cu cei şase factori esenţiali ai procesului de comunicare pe care Roman Jakobson îi identifică – anume: un emiţător, un receptor, un mesaj pe care cei doi îl schimbă între ei, un cod împărtăşit, care face mesajul inteligibil, un contact (mediu fizic al comunicării) şi un context la care se referă mesajul – funcţia poetică poate domina actul de comunicare atunci când aceasta din urmă este centrată pe mesajul însuşi, adică atunci când cuvintele însele sunt aduse în prin planul atenţiei noastre.[24]

Jakobson arată că, în comparaţie cu vorbirea sau scrierea obişnuită în care selectăm anumite semne dintr-o varie de echivalenţe pe care le combinăm apoi pentru a formula propoziţii, atunci când ne raportăm la vorbirea sau scrierea poetică, trebuie să acordăm atenţie echivalenţelor atât la nivelul selecţiei, cât şi la nivelul combinărilor de semne. Altfel spus, în poezie „asemănarea se adaugă contiguităţii”, adică metafora e un semn înlocuit cu un altul pentru că este într-un fel asemănător acestuia: ex. pasiunea devine flacără, iar metonimia arată că un semn e asociat cu altul: ex. aripă este asociată cu un avion pentru că este parte a acestuia.[25]

Realizând că textul poetic este un sistem de sisteme sau o relaţie între relaţii I. Lotman socoteşte că semnificatul este determinat de natura semnificantului, adică de structurile fonetice şi de ritm derivate în text. Lotman arată că poezia, în ciuda redundanţei[26] scăzute produce o serie de mesaje mult mai fertile decât oricare altă formă de comunicare. În faţa textului poetic lectorul nu citeşte, ci recitită, deoarece anumite structuri ale textului pot fi înţelese doar retrospectiv. În acest sens, se poate afirma că „poezia activează întregul corp al semnificantului, forţează cuvântul să lucreze la cote maxime, sub presiunea puternică a cuvintelor din vecinătatea sa sintactică şi astfel să îşi elibereze potenţialul cel mai valoros. Orice percepem din text este perceput numai prin contrast şi diferenţă: un element care nu se află într-o relaţie diferenţială cu un altul rămâne invizibil. Chiar în absenţa anumitor procedee poate produce semnificaţie: dacă acele coduri generate de operă ne-au determinat să ne aşteptăm la o rimă sau la un final fericit care nu se concretizează, procedeul minus, cum îl numeşte Lotman, poate fi un element semnificant la fel de eficient ca oricare altul”.[27]

Voi încheia aici aceste rânduri despre semnificarea şi comunicarea poetică, nu înainte de a mai preciza ca poezia trăieşte un timp spiritual şi democratic al culturii. Dar această democraţie în ciuda terminologiei trebuie să arate, aşa cum am mai precizat, că poetul este liber să combine şi să pună în relaţii semne pentru a semnifica universul şi cultura din care el face parte sau la care se raportează. El trebuie să ştie de care parte a culturii este: de partea conservatoare, orientată spre trecut, cu care este în legături de moştenire sau de partea creativă, orientată spre producerea noilor valori. Cu oricare dintre semnele acestor două principii ale culturii[28] va opera poetul, cert este că el caută să aşeze cuvintele în aşa natură încât ele să rezoneze în sufletul cititorului, cu atât mai mult cu cât cuvintele împreunate învelesc sensurile care îl frământă: „Sensibil şi gingaş este procesul naşterii poemului. E un balans continuu între gândirea abstractă şi gândirea concretă. Cuvintele sunt alese nu în funcţie de înţelesurile lor abstracte, conceptuale, ci funcţie de puterea lor de a rezona în sufletul poetului şi, la lectură, al cititorului”.[29] Starea poetului în raport cu fenomenul cultural trebuie să fie una de trezire şi antrenare a puterii creatoare, inventive.[30] Prin poezie lectorul este invitat să facă o călătorie în interiorul poetului dar şi către interiorul sinelui său. Poezia este, aşa cum preciza Novalis, adevărata cale care duce către interior. În interior au loc permutările dintre sistemele de semne. Acolo se petrece tot jocul oniric al poetului,[31] acolo cunoaşterea de sine este adevărata cunoaştere a lumii,[32] acolo fantasia aranjează ideile în aşa natură încât acestea devin corp de sistem.

[1] Hans-Georg Gadamer subliniază faptul că noţiunea de mimesis care dă expresie trăirilor estetice este o relaţie în care are loc nu doar o imitaţie, ci şi o transformare. „Ceea ce constituie experienţa artei este (…) nondistincţia estetică. Dacă reînnoim acest sens originar al mimesisului, ne eliberăm de îngustimea estetică pe care o reprezintă pentru gândire teoria clasică a imitaţiei. Mimesisul nu mai constă atunci într-atât de mult în faptul că ceva există ca având înţeles în sine. Nici un fel de pretins criteriu al naturaleţei nu decide, cu această ocazie, asupra valorii sau nonvalorii unei reprezentări. Cu siguranţă însă că orice reprezentare grăitoare prezintă deja un răspuns la întrebarea pentru ce există – fie că înfăţişează ceva ori nimic. Experienţa mimică originară rămâne (…) esenţa oricărui act formativ în artă şi poezie”. Hans-Georg Gadamer, Actualitatea frumosului, traducere de Val. Panaitescu, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, pp. 50-51.

[2] Vezi capitolul Metafora ca instrument producător de noi ontologii în Umberto Eco, De la arbore spre labirint, traducere de Ştefania Mincu, Ed. Polirom, Iaşi, 2009, pp. 60-64.

[3] Aristotel, Poetica, IV, 1448b8-17.

[4] Novalis, Între veghe şi vis, traducere de Viorica Nişcov, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 166.

[5] Ştefan Aug. Doinaş, Poezie şi modă poetică, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1972, pp. 171-172.

[6] Constantin Noica, Jurnal de idei, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 299.

[7] Ibidem, p. 168.

[8] Ibidem, p. 109.

[9] Ludwig Wittgenstein, Însemnări postume 1914-1951, traducere de Mircea Flonta şi Adrian-Paul Iliescu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 162.

[10] Pe de altă parte, logicianul român, Constantin Sălăvăstru subliniază că fiecare receptează un text prin prisma experienţelor sale socioculturale, pe care o consideră marcă a receptării astfel, cel care interpretează un text (n.n. poetic) o va face din prisma intersectărilor socioculturale şi nu din perspectiva cunoştinţelor lui despre stilul sau generaţia din care face parte cel care a generat textul respectiv, deşi aceste cunoştinţe îi pot influenţa înţelegerea. Sălăvăstru scrie că pentru „receptorul unui text filosofic chiar dacă poate ştie din ce curent face parte textul cu care ia contact, chiar dacă poate să cunoască normele respectivului curent, toate acestea rămân, influenţă asupra receptării, nesemnificative. Fiecare receptează textul filosofic prin prisma experienţei sale socioculturale, pe care o consideră marcă a receptării, deşi această marcă este personală şi nu există un temei pentru a fi impusă şi altora. Pentru receptor, abaterile sunt semnificative pentru că ele sunt semnele diferenţei şi rămân norme ale receptării discursului filosofic”. Constantin Sălăvăstru, Critica raţionalităţii discursive, Ed. Polirom, Iaşi, 2001, p. 40. Aş îndrăzni să extind teoria şi aplicabilitatea ei şi asupra limbajului poetic, dacă ţinem cont că se discută despre apropieri între limbajul filosofic şi cel poetic. Amintesc, bunăoară, că Novalis consideră că poezia constituie o parte a tehnicii filosofice, că „poezia este eroina filosofiei. Filosofia înalţă poezia la rangul de principiu. Ea ne învaţă să cunoaştem valoarea poeziei. Filosofia este teoria poeziei. Ea ne arată ce trebuie să înţelegem prin poezie, faptul că aceasta este totul în chip absolut.”, Novalis, ed. cit., pp. 196-197.

[11] Ibidem, p. 151.

[12] Pentru Hegel, în acest sens, arata poeziei este considerată „arta universală a spiritului devenit liber în sine, spirit care, în realizarea operei de artă, nu e legat de materialul sensibil exterior şi care nu se mişcă decât în spaţiul interior al reprezentărilor şi sentimentelor. Dar tocmai pe această, cea mai înaltă, treaptă a ei arta se depăşeşte pe sine, părăsind elementul sensibilizării conciliate a spiritului şi trecând din poezia reprezentării în proza gândirii”. citat în Cassian Maria Spiridon, Orizonturi duble, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2006, p. 139.

[13] Vezi în aceste sens Mariana Neţ, O poetică a atmosferei, Ed. Univers, Bucureşti, 1989.

[14] Jean Baudrillard, Cuvinte de acces, traducere de Bogdan Ghiu, Ed. Art, Bucureşti, 2008, p. 24.

[15] Hegel, Fenomenologia spiritului, traducere de Virgil Bogdan, Ed. IRI, Bucureşti, 2000, p. 374.

[16] Johan Huizinga, Homo ludens, traducere de H. R. Radian, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 224.

[17] Jorge Luis Borges, Eseuri, ediţie îngrijită de Andrei Ionescu, Ed. Polirom, Iaşi, 2006, p. 193.

[18] Hans-Georg Gadamer, Elogiul teoriei. Moştenirea Europei, traducere de Octavian Nicolae şi Val. Panaitescu, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 110.

[19] William H. Calvin, Cum gândeşte creierul, traducere de Oana Munteanu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 206. Întreaga teorie a mozaicului semantic la W. H. Calvin îşi are punctul de plecare din ideea că fiinţa omenească are o minte vie, pusă în valoare de darwinismul dinamic al vieţii mentale prin care el se poate inventa şi reinventa (pe sine) de câte ori doreşte. Am putea traduce în termenii lui Novalis aşa: „Deosebirea dintre a compune poezie şi a face o poezie. Mintea este chintesenţa talentelor. Raţiunea postulează, fantezia proiectează – mintea execută. Invers, acolo unde fantezia execută şi mintea proiectează. Poezia romantică şi retorică”. Novalis, op. cit., p. 175.

[20] Umberto Eco, Apocaliptici şi integraţi, traducere de Ştefania Mincu, Ed. Polirom, Iaşi, 2008, p. 110.

[21] Structuralismul literar s-a dezvoltat în jurul anilor 1960 ca o încercare de a aplica textelor literare metodele şi logistica aparatului lingvisticii structurale moderne, iniţiate şi promovate de Ferdinand de Saussure. În acest sens contribuţiile Şcolilor lingvistice de la Praga şi Copenhaga sunt elocvente.

[22] Terry Eagleton, Teoria literară. O introducere, traducere de Delia Ungureanu, Ed. Polirom, Iaşi, 208, pp. 116-117.

[23] Maria Carpov, Introducere la semiologia literaturii, Ed. Univers, Bucureşti, 1978, pp. 25-26 (vezi şi următoarele).

[24] Ibidem, pp. 120-121, apud „Closing Statement: Linguistics and Poetics”, în Thomas A. Sebeok (ed.), Style in Language, Cambridge, Mass, 1960, p. 358.

[25] Ibidem, p. 121. apud Roman Jakobson şi Morris Hale, Fundamentals of Language, The Hague, 1956.

[26] Acele semne întâlnite în discurs pentru a facilita comunicarea, nu pentru a transmite informaţii.

[27] Terry Eagleton, op. cit., p. 125.

[28] Nicolai Berdiaev, Filosofia inegalităţii, traducere de Florea Neagu, Ed. Andromeda Company, Bucureşti, 2005, p. 315.

[29] Cassian Maria Spiridon, Gânduri despre poezie, ed. cit., pp. 114-115.

[30] Traian D. Stănciulescu, Introducere în filosofia creaţiei, Ed. Junimea, Iaşi, 2005, p. 15, apud Alex F. Osborn, L`imagination constructive, Dund, Paris, 1971, XIV.

[31] Trebuie să recunoaştem că majoritatea poeziei de astăzi, o poezie de laborator, figurează sub zodia facerii decât sub aceea a creaţiei. În acest sens, Marin Mincu radiografiază poezia tânără a postmodernismului şi scrie că: “pe poetul tânăr actual nu-l mai interesează să creeze cu orice chip poezia, ci s-o scrie; el nu se mai exprimă prin creaţie (…), ci prin scriitură. Preocuparea de a construi mari metafore revelatorii sau aceea de a simboliza ceva este total absentă, ceea ce-l interesează în primul rând fiind o acută priză la real prin care reuşeşte să se exprime în mod direct, fără intermedierea convenţiilor impuse de o retorică sau alta. Creaţia (…) nu îl mai interesează deloc şi este înlocuită cu operaţia nudă de (de)scriere a textului„ în Marin Mincu, Experimentalismul poetic românesc, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2006, p. 86. Cu toate acestea, chiar şi în asemenea condiţii, metodologia şi aparatul semioticii poate ajuta la o interpretare sau o înţelegere a textului, chiar dacă acesta este rezultatul unui experiment. El apare ca un sistem de semne puse în relaţii şi din atare motiv poate fi supus analizei structural funcţionale.

[32] Mircea Cărtărescu, Visul chimeric, Ed. Litera, Bucureşti, 1992, p. 12.

Pictura de Alex Mihăescu "VISUL"

Astăzi în Iaşi se lansează "Dictatura lui Nicolae Ceauşescu" de Adam Burakowski

2011-05-30T12:07:00.004+03:00

Editura Polirom, in parteneriat cu Institutul Polonez si Libraria „Orest Tafrali”, va invita luni, 30 mai, de la ora 18.00, la lansarea volumului Dictatura lui Nicolae Ceausescu (1965-1989). Geniul Carpatilor, semnat de reputatul istoric polonez, Adam Burakowski.
Alaturi de autor vor lua cuvintul invitatii speciali, Alexandru-Florin Platon si Liviu Antonesei.

Adam Burakowski, doctor in stiinte politice, realizeaza o radiografie a perioadei de dictatura comunista sub Nicolae Ceausescu. „Volumul are la baza surse bibliografice numeroase, romanesti si straine, ceea ce demonstreaza o abordare atenta – pentru ca, pina la urma, tema istoriei regimului ceausist este provocatoare, dar si anevoioasa, complicata prin capcanele pe care le poate intinde”, scrie Stejarel Olaru in prefata cartii.

Volumul, dedicat integral comunismului romanesc din perioada lui Nicolae Ceausescu, reprezinta o analiza comparata de tip istoric si politic realizata de un specialist consacrat in istoria comunismului din Europa Centrala si de Est. Pe baza unei bibliografii vaste si a unor izvoare de o mare diversitate, Adam Burakowski ne ofera nu doar o istorie a comunismului romanesc, ci si o carte despre puterea absoluta al carei unic scop este consolidarea perpetua a puterii.
„Cartea lui Adam Burakowski este o carte despre o dictatura si un dictator, dar nu numai. Dictatura lui Nicolae Ceausescu ne ofera si o perspectiva de istorie politica, alaturi de explicatiile necesare privind felul in care a functionat regimul ceausist folosindu-se frica, manipularea si falsul nationalism. Fara indoiala, cititorul acestei carti va fi rasplatit. Volumul are la baza surse bibliografice numeroase, romanesti si straine, ceea ce demonstreaza o abordare atenta – pentru ca, pina la urma, tema istoriei regimului ceausist este provocatoare, dar si anevoioasa, complicata prin capcanele pe care le poate intinde.” (Stejarel Olaru)

Adam Burakowski (n. 1977) – doctor in stiinte politice, absolvent al Institutului de Istorie al Universitatii din Varsovia (2001) si al Institutului de Studii Est-Europene al Universitatii din Varsovia (2004). In 2003 a efectuat stagii la Cold War International History Project din cadrul Woodrow Wilson International Center for Scholars din Washington, respectiv la Ambasada Republicii Polone din Bucuresti. Din 2004 este asistent, iar din 2007 lector la Institutul de Studii Politice al Academiei Poloneze de Stiinte. Intre 2006 si 2010 a fost director adjunct al postului de radio Polonia International. Din 2009 face parte din consiliul de gestionare a proiectului retelei europene de radio Euranet. Este coautor (impreuna cu Aleksander Gubrynowicz si Paweł Ukielski) al cartii 1989 – Toamna Natiunilor (Varsovia, 2009).

Eros, magie si asasinarea profesorului Culianu DUPA 20 de ANI

2011-05-20T17:41:00.001+03:00

Editura Polirom si Libraria „Orest Tafrali” va invita, luni, 23 mai, incepind cu ora 18.00, la o masa rotunda organizata la Iasi, cu ocazia comemorarii a 20 de ani de la asasinarea lui Ioan Petru Culianu.
Considerat un expert in gnosticism si magie renascentista, fost profesor de istoria religiilor la University of Chicago, prieten si discipol al lui Mircea Eliade, I.P. Culianu a fost asasinat pe 21 mai 1991, in jurul orei 13.00, intr-un grup sanitar al Universitatii din Chicago. Numele ucigasului, identitatea celor din spatele acestuia, motivele si circumstantele asasinatului au ramas pina astazi necunoscute.

Sub formula Eros, magie si asasinarea profesorului Culianu. DUPA 20 DE ANI, evenimentul incearca o reluare a contextului, inca nedeslusit, ce invaluie tragica disparitie a lui I.P. Culianu, precum si un dosar al receptarii scrierilor si ideilor savantului si autorului de fictiune.

Masa rotunda, gazduita de Libraria „Orest Tafrali” (Corpul A al Universitatii „Al.I. Cuza”), il are drept amfitrion pe Nicu Gavriluta.
Participa: Stefan Afloroaei, Liviu Antonesei si Dan Petrescu.

Cele mai cunoscute lucrari ale lui I.P. Culianu: Eros si magie in Renastere, Calatorii in lumea de dincolo, Dictionar al religiilor (in colaborare cu Mircea Eliade), Hesperus, Arborele cunoasterii: mitologia gnostica de la crestinismul timpuriu pina la nihilismul modern.
La Polirom au aparut: Arta fugii (2002), Calatorii in lumea de dincolo (2002, 2007), Gnozele dualiste ale Occidentului (2002), Pergamentul diafan • Ultimele povestiri (2002), Jocurile mintii. Istoria ideilor, teoria culturii, epistemologie (2002), Eros si magie in Renastere. 1484 (2003), Iocari serio. Stiinta si arta in gindirea Renasterii (2003), Cult, magie, erezii (2003), Hesperus (2004), Experiente ale extazului (2004), Dialoguri intrerupte. Corespondenta Mircea Eliade – Ioan Petru Culianu (2004), Mircea Eliade (2004), Jocul de smarald (2005, 2008, 2011), Pacatul impotriva spiritului. Scrieri politice (editia a II-a, 2005), Religie si putere (editia a II-a, in colaborare, 2005), Arborele Gnozei (editia a II-a, 2005), Psihanodia (editia a II-a, 2006), Gnosticism si gindire moderna: Hans Jonas (2006), Studii romanesti I. Fantasmele nihilismului • Secretul doctorului Eliade (2006), Dictionar al religiilor (impreuna cu Mircea Eliade, 2007), Studii romanesti II. Soarele si Luna. Otravurile admiratiei (2009) si Tozgrec (2011).

Zilele Convorbiri Literare

2011-05-20T09:22:00.001+03:00

ZILELE REVISTEI „CONVORBIRI LITERARE”

Ediţia a XV-a, 26-28 mai 2011, Iaşi

PROGRAMUL MANIFESTĂRILOR

JOI, 26 mai 2011

Orele 17,00-17,30

Deschiderea

Zilelor revistei „Convorbiri literare"

Teatrul Luceafărul

Orele 17,30-19,00

Colocviul „Emil Botta, prinţ al melancoliei"

Teatrul Luceafărul

VINERI, 27 mai 2011

Orele 9,30-11,30

Colocviul „Mihai Ursachi şi Cezar Ivanescu, poeţi orfîci"

(Casa cu Absidă „Laurenţiu Ulici"

- Sala „Mihai Ursachi")

Orele 12,00-14,00

Cristian Tudor Popescu - Conferinţa

„Politică, proză şi propagandă în filmul românesc"

Teatrul Luceafărul

Orele 18,00-19,00

Podium poetic cu participarea invitaţilor

(ShowRoom Palas)

Orele 19,00-20,00

Acordarea Premiilor anuale

ale Revistei „Convorbiri literare"

închiderea manifestărilor

(Show Room Palas)

Concursul Naţional de Poezie „Cezar Ivănescu”

2011-04-15T10:31:00.003+03:00

Concursul de poezie purtând numele marelui poet Cezar Ivănescu se desfăşoară în cadrul Festivalului Naţional de Poezie „Cezar Ivănescu”, editia I, care va avea loc în perioada 24 - 26 mai 2011 la Iaşi şi Bârlad, în organizarea Societăţii Culturale JUNIMEA Iaşi – Muzeul Literaturii Române şi a Centrului Cultural Mihai Eminescu Bârlad.

Concursul îşi propune descoperirea şi sprijinirea tinerilor poeţi de limbă română din România, Republica Moldova şi din toată diaspora.

Pot participa tineri poeţi până la 30 de ani, care nu sunt membri ai Uniunii Scriitorilor din România sau ai altor uniuni de creaţie şi care nu au volume individuale publicate.

Manuscrisele, constând într-un volum de autor care nu trebuie să depăşească 100 pagini, scrise pe computer, corp 14, în două exemplare, se vor trimite pe adresa: Muzeul Literaturii Române Iaşi, Str. Vasile Pogor nr 4, Cod 700110, Iaşi, jud. Iaşi, până la data de 10 mai a.c., data poştei.

Juriul, format din personalităţi marcante ale literaturii române , va acorda următoarele premii:

Marele Premiu „Cezar Ivănescu”- 500 lei

Premiul I - 400 lei

Premiul II – 300 lei;

Premiul III – 200 lei.

3 Menţiuni

La acestea se vor adăuga premiile unor importante reviste literare din România. Grupajele de poeme premiate vor fi publicate in Cartea festivalului.

Typografic portret Grigore Vieru

2011-04-09T21:01:00.001+03:00

vezi şi alte portrete aici http://blog.reflexstock.com/2011/03/40-beautiful-typographic-portraits/

Felix Nicoloau se lasa "pe mana femeilor" din Iasi

2011-04-04T10:31:00.001+03:00

Matei Hutopilă la Institutul Blecher

2011-03-31T12:08:00.002+03:00

„Grigore Vieru – Cele mai frumoase poezii” în traducere germană de Ion Mărgineanu

2011-03-25T19:13:00.001+02:00

Centrul Cultural German din Iaşi vă informează de următorul eveniment.

Vă mulţumim pentru sprijinul acordat prin publicarea acestor informaţii.

Comunicat de presă

„Grigore Vieru – Cele mai frumoase poezii” în traducere germană de Ion Mărgineanu

Lansare de carte şi lectură publică cu traducătorul Ion Mărgineanu, poetul si eseistul Cassian Maria Spiridon, preşedintele Uniunii Scriitorilor - filiala Iaşi, si actorul Radu Ghilaş de la Teatrul Naţional.

Data: Miercuri, 30 martie 2011, ora 18.00

Locul: sala Bertolt Brecht - Centrul Cultural German Iaşi, Str. Lascăr Catargi 38 (vis-a-vis de Spitalul de Urgenţe)

Parteneri media: Ziarul de Iaşi, Iaşifun, Radio Iaşi, TVR Iaşi

Centrul Cultural German Iaşi în colaborare cu Uniunea Scriitorilor Iaşi vă invită la o lansare de carte urmată de o lectură a celor mai frumoase poezii ale lui Grigore Vieru în română dar şi în germană. Invitaţii serii vor fi traducătorul Ion Mărgineanu, poetul şi eseistul Cassian Maria Spiridon, preşedintele Uniunii Scriitorilor – filiala Iaşi si actorul Radu Ghilaş de la Teatrul Naţional.

Ion Mărgineanu a tradus cele mai frumoase poezii ale maestrului Vieru în germană şi le-a adunat împreună într-o antologie bilingvă.

Ion Mărgineanu:

„Pentru mine, poezia lui Grigore Vieru este starea de spirit a luptătorului paşnic, care rezonează cu stările mele, dar şi cu ale neamului meu.

Ce noroc de poezia sa!”

Revista Feed BACK, Nr. 1-2-3 2011

2011-03-24T17:00:00.002+02:00

Cu Grigore Vieru şi Submarinul karmei la Sărbătoarea Poeziei

2011-03-23T16:32:00.008+02:00

"Submarinul Karmei"

Volumul de poeme a apărut la Editura Princeps Edit din Iaşi, cu formatul B5 (14 pe 25,5), 96 de pg, cu o prefaţă semnată de Felix Nicolau.

Lansarea volumului va avea loc vineri, 25 martie, la Casa Pogor, incepand cu ora 11:30, în cadrul evenimentului "Sărbătoarea Poeziei".

Vor lansa cărţi şi poeţii:Ovidiu Genaru, George Vulturescu, Liviu Antonesei, Carmelia Leonte, Adrian Alui Gheorghe, Gellu Dorian, Cassian Maria Spiridon, Nichita Danilov, Indira Spătaru, Emilian MArcu, Horia Zilieru, Lucian Alecsa, Tucu Moroşanu şi Daniel Corbu. va aştept cu drag.

Autorul mizează pe o evocare imaginară, în regim de libere asociaţii, pe metamorfoza generată de ciocnirea vieţii cu textul, pe impactul lor dramatic ce eliberează energia unei geneze. Zonele existenţiale „degradate”, aparent „golite de sens”, participă şi ele, convertite prin energia degajată de o diferenţă de potenţial în raport cu auroralul poetic, la revitalizarea literei şi conturarea unui sens ce le transcende. Se remarcă imagerii ale unui oniric, s-ar putea spune, de tip suprarealist. (Florin CARAGIU)

Biografismul liric practicat de Paul Gorban desconspiră o originală şi deloc de neglijat sensibilitate, precum şi un alt mod de asumare: nu brutal ca la şaptezecistul Mircea Dinescu („îmi trag realitatea pe piept ca o cămaşă”, „car imagini cu roaba” etc.), nu cinic şi vulgar ca în textele majorităţii poeţilor doimiişti. Biografismul poetului în discuţie aş putea spune că are o alură romantică. El este diafan şi ingeniu, chiar aristocratic. Aflat într-o continuă luptă cu realul agresiv, poetul încearcă să înalţe banalul la nivel metafizic, oferindu-i un prestigiu misterios. Poemele lui Paul Gorban pot fi privite şi ca fotograme, adică instantanee hrănite cu viziune şi imaginerie proaspătă. Avem de-a face cu o poezie a hipostazierilor, atât ale realului, cât şi ale eului poetic. (Daniel CORBU)

Aş vrea să-l acuz pe Paul Gorban de simbolism, de sinestezii incandescente, dar nu pot, pentru că îl văd limpede ca pe un romantic senin, clasicizant. Însă nici în insectarul cu romantici nu-l pot înţepa, pentru că are sprinturi suprarealiste. Ca să nu mai spun despre intertextualităţile postmoderne. Vizionar şi religios, trist şi bucuros, scriitorul nu oboseşte nicicând să fie versatil şi ubicuu. Cu submarinul lui karmic, poetul traversează toate zodiile poetice. Statuile au miros, aparatul de fotografiat face poze olfactive, autobuzele şi străzile au guri, o biserică se cocoaţă pe un bloc, drumurile au tâlpi şi tot aşa. O privire adamică reinventează lumea, o deviază de la rutina ei scămoşată. Minunat că se mai găsesc suflete atât de încrezătoare în personificare şi metaforă. Capabile să dialogheze cu Poezia ca şi cum aceasta ar fi o mamzelă delicată şi şturlubatică, totdeodată. (Felix NICOLAU)

"Mişcarea în infinit a lui Grigore Vieru"

Cartea de hermeneutică literară a apărut la Editura Princeps Edit, Iaşi, format A5, 242 pg.

"Se întâmplă ca poezia lui Vieru să prindă inima cititorului din primele cuvinte. Poetul stăpâneşte o geometrie a compoziţiei şi ştie unde să pună cuvântul care să declanşeze în cititor interesul pentru devenire întru fiinţă. Magia liricii vierene este o formă de catharsis a sufletului. Poezia lui curăţă inima omului de încărcătura negativă a cotidianului (urbanizat), străluceşte ca un cer de stele, înflorind astfel ca un lotus în ochii cititorului. Poezia lui se arată ca o victorie a fiinţei asupra neantului, exprimă cea mai înaltă treaptă a libertăţii, locuirea în Dumnezeu, pătrunde în realitatea umană ca o religie încărcată de substanţă.
La Grigore Vieru aforismul devine un fel de transmisiune directă din Fiinţă către Om. Ai senzaţia că te afli într-un amfiteatru antic în care presocraticii se întâlnesc să dialogheze. Aforistica lui Vieru are puterea de a dialoga cu cititorul despre un univers al tristeţii, al lacrimii, al disperării basarabeanului aflat în imposibilitatea de a împărtăşi iubitei declaraţia de dragoste în limba mamei lui. Aforistica lui Vieru se arată ca un manual elementar de supravieţuire într-o civilizaţie în care fiecare trage de pâinea lui, într-o civilizaţie în care fraţii se vânează. Manualul de înţelepciune a lui Vieru îţi arată cum să priveşti în biserică, îţi deschide ochii spre izvoarele sacre ale religiei şi ale artelor, te învaţă să rosteşti poezie şi, mai mult, să o înţelegi. Poezia apare ca o disciplină care hrăneşte sufletul şi pune în rotaţie planetele în Univers. Poezia este însăşi disciplina Universului. În viziunea lui Grigore Vieru a scrie poezie înseamnă să faci un sacrificiu, dar unul care apropie de Adevăr." (Paul GORBAN)

Despre iubire şi femeie de ziua lui Grigore Vieru

2011-02-14T16:54:00.006+02:00

De la Eminescu la Nichita Stănescu, de la Adrian Păunescu la Grigore Vieru, de la Emil Brumaru la Mihail Gălăţanu, de la Mircea Cărtărescu la Stoian G. Bogdan, toţi au scris şi au dedicat pagini întregi femeii. Desigur, fiecare în formula liricii sale. Dacă, de pildă, la Eminescu poemele de iubire poartă, în cele mai multe cazuri, sentimentul neîmplinirii, dacă la Emil Brumaru în poemele dedicate femeii întâlneşti tema iubirii pusă în raport cu ludicul sexualităţii concrete (ca şi la Mihail Gălăţanu), dacă la recentul debutant Stoian G. Bogdan (vezi şi Charles Bukowscki sau V. Leac), poemele de iubire aduc în atenţie dragostea faţă de femeia uşoară, urbanizată, iată că la Grigore Vieru poezia iubirii de femeie ocupă, ca şi în celelalte cazuri tematice, un loc esenţial, ontologic.

Mihail Dolgan, alături de Theodor Codreanu, Mihai Cimpoi, Fănuş Băileşteanu, Vrgil Nistru Ţigănuş şi Stelian Gruia, se numără printre cei puţini care aduc în atenţie această temă viereană. El ne arată că în lirica viereană iubirea de mamă va trece, prin taina cununiei, către iubirea de femeie. Nu există practic o înstrăinare faţă de iubirea de mamă, ea va rămâne întipărită în fiinţa poetului, deoarece, aşa cum bine observă şi Ion Ciocanu, felul lui Grigore Vieru este acela de a iubi mama fără nici o condiţiune. Iată o întâmplare care îi certifică lui Ion Ciocanu că dincolo de etichetarea, dată de către critici, că Grigore Vieru ar fi un obsedat al temei faţă de mamă, poetul este preocupat de soarta mamei ca şi de fiinţa lui: „Era pe când mama lui Grigore Vieru, mătuşa Dochiţa, fie-i ţărâna uşoară, suferea greu în spitalul republican şi avea nevoie de supraveghere continuă. Grigore stă la capătul măicuţei o seară, a doua, a treia. Într-o zi însă, soţia îi propune să rămână acasă, să se odihnească omeneşte, că va merge ea la spital şi va sta cu mama, purtându-i de grijă în toate. Grigore o ascultă, tace, se vede că numai oboseala a făcut să accepte propunerea soţiei. Raisa merge la spital, nu se desparte nici o clipă de mama-soacră, dar peste un timp vine şi Grigore. El n-a putut odihni omeneşte, cât timp măicuţa se chinuia la spital. Dragostea lui pentru mama n-a fost deci un motiv poetic, un prilej de a-şi manifesta aptitudinile literare, ci o realitate nedezminţită a vieţii sale, verificabilă până în atare amănunte.”[1] Dar Mihail Dolgan observă că în poezia lui Grigore Vieru poemele iubirii pentru femeie „constituie acea verigă principală din lanţul veşnic viu al existenţei umane, în lipsa căreia omul nu-şi poate imagina fericirea deplină pe pământ.”[2] Eşti tentat să dai dreptate criticului Mihail Dolgan, mai ales dacă citeşti poemele iubirii de femeie ale lui Grigore Vieru.

În recenta antologie, publicată de poet împreună cu prietenul lui Daniel Corbu, la editura Princeps Edit din Iaşi, Taina care mă apără, găseşti în multe texte preocuparea poetului basarabean de a cânta femeia iubită. Din poemele lui nu reiese că poetul ar fi interesat de sexualitatea apetisantă şi concretă din partea femeii pe care o iubeşte, ci că îi conferă acesteia (iubitei) un statut miraculos, care ţine de taina filosofiei.

Astfel, iubita apare ca un element de legătură între lumea fizică şi cea cosmică. Iubita este puntea care face posibilă vieţuirea printre elementele naturii, ea este fiinţa care fiinţează şi potenţializează sensul existenţei. În poezia lui Grigore Vieru dragostea este concepută ca un izvor veşnic din care cel însetat caută să-şi potolească setea; dragostea este flacăra aprinsă a unei lumânări care arde în marea catedrală a lui Dumnezeu, ea este sensul supravieţuirii; dragostea este locul în care omul îşi găseşte marea lumină, în care cei de aproape vor găsi identitatea strămoşească, pură şi nealterată: „Când am să mor, / să mă îngropi / în lumina ochilor tăi./…/Ca nimeni / să nu-mi joace pe mormânt,/ să nu fiu, ca strămoşii, pus / sub ierburi şi pământ -/ îngroapă-mă-n lumina / ochilor tăi, / femeie de pe urmă, / femeia mea dintâi.”(Când).[3] Încredinţarea vieţii iubitei este în lirica viereană unul dintre cele mai sincere şi cutremurătoare gesturi pe care bărbatul, în general, îl face prin taina cununiei. Momentele folcloristice prezente în poezia lui Grigore Vieru accentuează ideea că bărbatul, prin taina cununiei, umple golul unor inele cu viaţa dimpreună, viaţa de cuplu, viaţa de creaţie divină.

Grigore Vieru cultivă o poezie de dragoste din care reiese zbuciumul interior al celui aflat sub taina dorului. Dorinţa de a contopi într-o singură identitate, într-o logodnă, dragostea dintre două suflete, ne arată că Grigore Vieru este mereu preocupat de găsirea imaginii (canonice a) acelui Unic. Acest unic vierean stă sub ideea de locuire întru moralitate. El se pronunţă pentru două tipuri de iubire: una pământeană, în care îndrăgostitul trăieşte toate formele de expresie ale sufletului, bucurându-se astfel de dimensiunile frumuseţii unei relaţii terestre, iar celălalt tip de iubire se bazează pe o relaţie cosmică (eminesciană) ce se stăpâneşte în inima celui ce-şi trăieşte cu intensitate dorul faţă de natură. În poemul dialogal Mai spune-mi ceva, Grigore Vieru divinizează relaţia terestră, îi conferă acesteia dimensiunile naturii astrale. Este preocupat de găsirea elementelor comune care fac din iubire un legământ universal. Poetul împleteşte elementele naturii organice în ochii iubitei, arătându-i astfel puternica legătură ce se iveşte prin contopire. „- A, iubite, a,/ Mai spune-mi ceva,/ Că mi-e drag să-mi spui/ Ce nu ştiu, drag pui,/ Că mi-e drag s-ascult/ De dragoste mult,/ Haide, spune-mi cum se/ Iubesc păsările.//- O, iubito, o,/ Cred că tot ca noi” (Mai spune-mi ceva)[4]. Astfel se face că, ipostaza dominantă în lirica viereană este „aceea a unei dragoste mari şi fericite, care e luminată mereu de o credinţă neclintită şi care se vrea continuă – în devotamentul ei suprem – până şi dincolo de moarte. După cum aici, pe pământ, buzele celor doi îndrăgostiţi rostesc odată cuvintele dor, plai, iubesc, „muşcă odată din acelaşi măr / sau din acelaşi pelin”, „amândoi odată” „se apleacă” „peste leagănul de alunel”, iar degetele lor stau strânse împreună în acelaşi inel, - tot aşa şi atunci când se vor călători pe alte tărâmuri ei vor creşte două spice coapte, ce se vor sprijini, îndrăgostite, frunte-n frunte.”[5]

Din lirica viereană iese la suprafaţă o dialectică a feminităţii, în care poetul atribuie elemente şi simboluri specifice fiecărei părţi. El păşeşte prin universul metafizic călcând pe un drum cu două benzi, având la braţ mama şi iubita. O bandă de drum este albă, pe partea căreia stă veşnica mamă, iar cealaltă bandă e verde, pe care păşeşte veşnica iubită.[6] Poetul aflat între mamă şi iubită, îndeplineşte rolul devenirii. Dinspre fiul mamei el trece către bărbatul femeii, al iubitei. Situaţia este şi inversă, dinspre iubită el trece către mamă, doar că de această dată mama este însăşi iubita. Drumul alb al mamei se înverzeşte atunci când poetul o identifică în iubită, iar drumul verde al iubitei se albeşte atunci când aceasta devine mamă. Există aici o imagine superbă a trecerii timpului, în care elementele nu se pierd, ci se transmit dintr-o parte în cealaltă. Ai sentimentul că te afli în faţa unei clepsidre. Verdele vierean e culoarea care, dincolo de imaginea vieţii pe care o anticipează, produce, prin combinarea cu albul, culoarea suferinţei, galbenă. Această cromatică a culorilor vierene vor sta la baza poeziei iubirii de femeie. Galbenul sugerează, aşa cum bine observă şi Theodor Codreanu,[7] pe de o parte suferinţa, dorul, angoasa, iar pe de altă parte lumina, înţelepciunea şi dăruirea totală. În altă ordine, fuziunea culorilor drumului pe care păşeşte spre devenire poetul sugerează şi întâlnirea acestuia cu Dumnezeu, în care umbra omului se face tot mai evidentă ca în poemul Imn: „Femeie/ Cu gura mai mare/ Decât un luceafăr.// Cu părul tăiat scurt/ Ca viaţa poetului.// Cu ochii/ Ca două idei înlăcrimate.// Sub soarele vieţii/ Arzător/ Mereu în picioare eşti./ Doar umbra-ţi/ Jos că se lasă.// Doar umbra -/ Frunză tămăduitoare/ Pe rana pământului.”[8] Într-un aforism Grigore Vieru zice: Să-i dai dreptate (se referă la iubită –soţie) mai mult decât propriei tale mame – asta vrea dragostea.[9] Se vede că Grigore Vieru dă gir unor politici contemporane instituind, dincolo de ideea de drept al femeii la cuvânt, o justiţie ce ţine cont de principiile morale (kantiene). Pe drumul verde, drumul păşirii împreună cu iubita, se instituie transferul temei maternităţii. Încrederea totală şi sinceră în iubire va aduce îndrăgostiţilor, prin har şi rugăciune copilul pe care-l vor, cum se întâmplă în poemul Rugă: „Acestei femei suferinde,/ Îndură-te, soartă, de ea/ Bucură-i sânii cu lapte/ Şi adu-i copilul ce-l vrea.// Fă să-i răsară pe faţă/ Maternele pete frumos/ Ca frunza de aur a toamnei/ Pe-al lacului chip luminos.// Fă ca să guste şi dânsa/ Rozul bucetelor măr/ Al micii fiinţe, şi-i varsă/ Pre leagăn adâncul ei păr.// Umple cu floarea pelincii/ Ramura verdelui tei,/ Adă norocul de mamă/ Acestei frumoase femei.”[10]

Tot ce atinge iubita devine dor, tot ce atinge iubita devine lumină, tot ce atinge iubita devine goană întru cântec de leagăn. Poezia de iubire a lui Vieru are o caracteristică aparte faţă de poezia iubirii de astăzi. Dincolo de substanţa şi energia versului pe care poetul le aduce la vedere, ea comportă un soi de muzicalitate. Este ceea ce Nicolae Manolescu, într-un studiu din România literară, numeşte oralitate: „O bună parte din lirica lui e menită rostirii, având cantabilitate şi o mare inocenţă sentimentală.(…) Vieru este unul dintre cei mai originali descendenţi ai lui Eminescu, din care a ştiut să tragă pe ţevile foarte subţiri ale versurilor sale seva lirică a marelui poet. Nu de imitaţie e vorba, ci de o deliberată şi profundă exploatare a resurselor stilistice eminesciene, mai ales a acelor al căror viu izvor este folclorul.”[11] Or, muzicalitatea vine atunci când îndrăgostitul, cel care iubeşte cu toată fiinţa, vede în jur iubita de sărbătoare, iubita de împlinire în joc. Ludicul iubirii, în poezia lui Vieru comportă sentimentul perechii potrivite, în paşii cărora se eliberează graţia, armonia şi gingăşia. Poemele de iubire ale lui Grigore Vieru au devenit treptat şlagăre printre tinerii îndrăgostiţi. Faptul că mulţi dintre tinerii basarabeni fac declaraţii de dragoste pe versuri şi cântece de Grigore Vieru ne arată încă o dată că avem de-a face cu un poet total dăruit cauzei iubirii. Criticul Alex Ştefănescu scria la un moment dat că lui Grigore Vieru îi stă extraordinar de bine „să adore, să proslăvească, să idolatrizeze, chiar şi azi, când ne aflăm într-o dictatură a ironiei”.[12] Iată, în acest sens un poem dialogal în care poetul elogiază femeia iubită, iar la rândul ei femeia idolatrizează iubitul, semn că între cei doi există stare de graţie şi armonie, condiţie sine qua non a iubirii: „- Vreau să te văd, femeie,/ sau vino să mă vezi,/ Mi-e dor de iarba crudă/ A ochilor verzi;// De-a`tale negre gene/ Ce tremură uşor/ Ca aburul de ploaie/ deasupra codrilor.// - Vreau să te văd, bărbate,/ Sau vino să mă vezi,/ E timpul coasei, iată,/ În ochii mei cei verzi.// Coseşte, hai – ca iarba,/ Cu rouă şi cu stea,/ Mai deasă şi mai verde/ Să crească-n urma ta.” (Vreau să te văd)[13] sau în poemul Leac divin: „Iubire! Tu, cea ocrotită / De dulcele luminii mirt,/ Ca miezul unei sfinte azimi/ De coaja ei doar ocrotit.// Înconjurată de lumină,/ Tu însăţi din lumină vii./ Pre tine doar te am pe lume/ Şi nu voi alte veşnicii.// Iubire! Ram de rouă sfântă,/ Cânt unic, o, ce mă adaşti./ asupra-ngândurării mele/ Tu nu plângi lacrima – o naşti”[14]. În acest ultim poem citat, iubirea (femeia iubită) dobândeşte dimensiuni sacre. Relaţia care se instituie acum e una sub zodia misticismului. Întreaga poezie pare că poartă semnul unui nesfârşit dialog cu Femeia Fecioară din care poetul crede că se trag toate celelalte femei. Cu toate acestea, se simte angoasa singurătăţii din care izvorăşte lacrima. Femeia, aşezată în planul cosmic, generează prin candoarea ei, prin dorul de ea, lacrimi celui aflat în lumea aşezată sub ramura de rouă sfântă. Femeia, în acest spaţiu infinit al posibilităţilor creatoare, naşte în sufletul poetului îndrăgostit sentimentul de veşnicie singulară, în care se simte deopotrivă prezenţa constantă a mamei-iubită şi a femeii-iubită, într-o singură persoană dragă poetului: pe tine doar te am pe lume / şi nu voi alte veşnicii.

Tragicul apare la tot pasul în poezia lui Grigore Vieru, chiar şi atunci când poetul vorbeşte despre iubire, despre dragoste. Acest tragism poartă vina păcatului originar, din care fiecare chip îşi trage oglinda spartă. Acest tragism este al fiinţei în general. În el condiţia umană e pusă sub semnul angoasei şi al morţii. Îndrăgostitul aleargă către marea taină a iubirii oferind toate izvoarele ascunse, însă atunci când ajunge în faţa ei se izbeşte de necuprinsa întindere a libertăţii, în care dragostea îşi poartă stelele ca pe-o mare sărbătoare. În fond, dovada iubirii, e atunci când cel aflat în dragoste se dăruieşte cu fiinţa lui marelui cosmos, adică cel care iubeşte femeia va iubi de fapt sensul şi chipul nesfârşit al naturii, aşa cum se întâmplă în poemul Iubito: „Ceea ce, neauzit,/ Din ramură cade/ Sunt frunzele noastre./ Dar mărul?/ Mărul de aur?/…/Ceea ce, clar,/ Spre mare aleargă/ Sunt izvoarele noastre./ Dar marea?/ Întinsul ei liber?/…/Spartă zace oglinda / Zilelor în care / Uluit descopeream/ Chipul tău fără seamăn,/ Dragostea./ Sunt ochii mei şi-ai tăi/ Cei care trişti acum/ Spre tăcere se-nchid./ Tăcere/ Căzând pe tăcere se-aude.// Iubito!”[15]

În încheiere, mai adaug faptul că glasul poeziei vierene de dragoste se conturează cu semnificaţii dintre cele mai înalte şi mai adânci, din care asimilăm fiinţa întreagă a iubirii; că în ciuda simplităţii aparente ce înfăţişează discursul poetului, avem de-a face cu un poet care nu falimentează tema iubirii, ci dimpotrivă o revigorează şi îi dă acesteia un statut nelimitat de naşteri discursive, un loc din care cu fineţe şi delicateţe apar noi raporturi axiologice.

Poezia lui Grigore Vieru pare o traducere a graiului fiinţei, din care pulsează către inima cititorului un echilibru natural, având o orientare recuperatoare, care se cristalizează cu atât mai mult cu cât încerci să pătrunzi în taina liricii sale, taină care se identifică, în ultimă instanţă, cu poetul.

[1] Ion Ciocanu, Dreptul la critică, Ed. Hyperion, Chişinău, 1990, p. 298.

[2] Mihail Dolgan, Eminesciene, Druţiene, Vierene, Ed. CEP USM, Chişinău, p. 270.

[3] Grigore Vieru, Liniştea şi lacrimi, Ed. Fundaţia Scrisului Românesc, Craiova, 2006, p. 146.

[4] Grigore Vieru, Taina care mă apără, Ed. Princeps Edit, Iaşi, 2008, p. 94.

[5] Mihail Dolgan, op.cit., p.272.

[6] Theodor Codreanu, Duminica mare a lui Grigore Vieru, Ed. Princeps Edit, Iaşi, 2010, p

[7] Ibidem, pp. 243-245.

[8] Grigore Vieru, Taina care mă apără, ed.cit., p. 83.

[9] Grigore Vieru, Strigat-am către tine, Ed. Litera Internaţional, Chişinău – Bucureşti, 1999, p. 367.

[10] Grigore Vieru, Taina care mă apără, ed.cit., p. 88.

[11] Nicolae Manolescu, Mamă tu eşti patria mea!, Săptămânalul România literară, 2 februarie 1989.

[12] Alex Ştefănescu, Grigore Vieru, în volumul colectiv Grigore Vieru, Poetul, Col. Academica, vol. VI, Editura Ştiinţa, Chişinău, 2010, p. 69.

[13] Grigore Vieru, op.cit., p. 92.

[14] Ibidem, p. 115.

[15] Ibidem, p. 151.

Cronica la "Pavilioane cu ruj", marca Florin Caragiu

2011-01-18T13:34:00.002+02:00

vezi pe site-ul cărţii:
www.pavilioanecuruj.blogspot.com

Ştefana Revei sau despre stareţul unei poezii anunţate

2011-01-04T16:29:00.002+02:00

Citesc la cald manuscrisul Ştefanei Revei şi descopăr din primele rânduri o poezie care poartă toleranţă pentru povestirea în liră şi rimă a tot ceea ce poate alcătui universul „de pe lângă bloc”. Poezia ei curge sub auspiciul unui imaginar fraged, crud care alcătuieşte carapacea unei viziuni ţesută pe sentimente şi nostalgie. Tânăra poetă (de numai 11 ani) încearcă să realizeze o radiografie a lumii fără să facă abuz de tehnicile suprarealiste ale postmodernismului de astăzi. Poezia ei pare o operă de balet unde, în loc de prinţese şi vrăjitoare, protagoniştii sunt animăluţe care populează fie lumea fantastică dintr-un apartament de bloc, fie din vecinătatea imobilului. Discursul poetic al autoarei îşi construieşte consistenţa în relaţie cu vocea naturală a poeziei, semn că Ştefana Revei deţine încă de pe acum un mecanism ce pune în evidenţă adevărata poezie, aceea care se arată prin izbucnire şi originalitate, aceea în care ludicul se înfăţişează atât de familiar încât muzica poeziei pare să fie lucrul cel mai fără efort. Atunci când viaţa pare să-ţi mărturisească diferitele chipuri ale tragicului, Ştefana Revei te invită să dansezi întru sens şi armonie, îţi arată fiinţele mici ascunse în harul hrănirii şi pentru o vreme te duce în visele ei melodiate „de-un cor de îngeri” care vin spre lume „lin, în curgeri”. Iată, în această linie, ce ne scrie autoarea în poemul „Sens şi armonie”: „Apoi, din înţelesuri, / Pornesc expresii să se nască, / Să se adune-n versuri / Şi să povestească. // Iar gândurile bune, / Cu sens şi armonie, / Se-aşează pentru-a spune / O nouă poezie.”
Volumul „Bisericuţa din fereastră” ar putea fi văzut ca un jurnal al devenirilor interioare, în care tânăra poetă consemnează „imnurile dragi ca un balsam” care curg ca un miracol la fereastra vie, prin care i se arată surâsul divinităţii. „Zâmbeşte larg în geamul meu / Biserica lui Dumnezeu. / Surâsul ei străluce-n zare / În azurii-sclipiri de zale. /…/ Din imnuri dragi ca un balsam / Mănăstiruţa mea din geam / Mă ocroteşte de ce-i rău / Mi-L dă în dar pe Dumnezeu / Stă seara agăţată-n bolţi / Cu luna atârnând de-un colţ / De cer înseninat, sticlos / Şi mi-L arată pe Hristos”, (Bisericuţa din fereastră). La vârsta ei fragedă, autoarea are două tipuri de modele după care îşi construieşte liturghia devenirii, anume autorii pe care îi întâlneşte în lecturile ei (Eminescu, Arghezi, Topârceanu, Creangă, Alecsandri) şi pe aceia care genetic îi influenţează devenirea (Mama – pe care de foarte multe ori o descoperă ca pe o stare poetică, din care ţâşnesc la lumină cântecele iubirii -, Tatăl – pe care îl vede ca pe un zeu: „Tăticul meu e agronom. / E harnic şi este bun om. / De veghe stă peste ogor / muncind cu oamenii de zor./…/ Eu mă mândresc cu tatăl meu / Privesc la el ca la un zeu.”, Tăticul meu e agronom; Bunicii şi Învăţătoarea).
Printre zmeele înălţate drept jertfă lui Dumnezeu, printre chioşcurile cercelate ale postmodernităţii şi printre castelele de nisip ale celor care deţin puterea, autoarea îşi găseşte oraşul în care să locuiască, în care să iubească şi să privească prin fereastră la cele aflate sub taină, Iaşul. Oraşul în care anotimpurile par să se ilustreze ca nişte viori, par să poarte binecuvântarea busuiocului sfinţit. Iată în acest sens ce scrie autoarea: „Copacul frunza-şi scutură / Şi vântul bate-afară. / Copacii frunze scutură / Şi vânturile bat iar. // O ploaie cade ziua / Străduţa o inundă. / Când ploile cad zile / străduţele înfundă.”, Toamna; „Sub paşii mei cântă viori / În lungi acorduri îngheţate / Simt biciuind subţiri fiori / Izbiţi de vântul care bate. // Văzduhul cerne fulgi scămoşi / Prin cerul sus, înmarmorat, / Peste copacii ţurţuroşi / Şi zgribuliţi într-un halat.”, Iarnă. În urma acestor valuri de emoţii aflate sub zodia unei adieri poetice, în urma parcurgerii acestor texte graţioase care ţi se înfăţişează ca un oracol la fereastra casei, ţi se arată pitorescul naturii şi omul cald care fertilizează dimensiunea impresionantă a căutărilor exterioare, anume Ştefana Revei, poetă debutantă care ne va aduce pentru reflexie şi alte astfel de învolburări lirice, poetă pe care o aşteptăm să-şi certifice harul şi cu alte volume la fel de unitare, la fel de cool.

Paul Gorban, Iaşi, 16 dec, 2010

Virtualia XII

2010-12-16T15:32:00.002+02:00

detalii aici: http://www.virtualia.warlpress.com/

Lansare de carte: "Infinitul şi clipa"

2010-12-10T18:33:00.002+02:00

COLOCVIILE NAŢIONALE „ION CREANGĂ”,

2010-12-07T16:18:00.001+02:00

Muzeul Literaturii Române Iaşi şi Societatea Culturală „junimea’90” organizează miercuri, 15 decembrie 2010, începând cu ora 11.00, la Bojdeuca „Ion Creangă”, COLOCVIILE NAŢIONALE „ION CREANGĂ”, ediţia a doua, cu tema „Receptarea operei lui Ion Creangă în epoca postmodernă”.

Participă: acad. Mihai CIMPOI, Gavril ISTRATE, Mircea COLOŞENCO, Dan MĂNUCĂ, Mircea A. DIACONU, Vasile TĂRÂŢEANU, Constantin PARASCAN.

- Lansarea colecţiei „Biblioteca Ion CREANGĂ” – 12 volume (Editura PRINCEPS EDIT). Prezintă: acad. Mihai CIMPOI şi Liviu APETROAIE;

-Vizionarea filmului „Eminescu, Creangă, Veronica” realizat de Octav MINAR în 1914;

- Recital artistic din opera lui Ion CREANGĂ, susţinut de actorul Dionisie VITCU.

Coordonator: Daniel CORBU

Fii "Feed Back-ist" în 2011

2010-12-03T17:24:00.002+02:00

Vasile Iftime, un mesager al carnalităţii şi ludicului cerului

2010-12-02T14:23:00.002+02:00

Lumea contemporană e sufocată de poeţi, iar cei mai mulţi dintre aceştia îşi etalează poeticele pe tarabele literaturii în fel şi chipuri. De multe ori ai nevoie de mască de gaz, pentru a nu te sufoca de atâtea poetici, atunci când ieşi cu iubita să admiri buricul pământului. Poezia este pentru unii un organism de metal construit să dăinuie chiar şi celor mai acide ploi. Pentru alţii, poezia este cenuşăreasa care poate umbla prin cetatea postmodernităţii cu diferitele chipuri ale kitshul-ui. Pentru alţii, poezia este compusul feluritelor texturi şi inginerii vizuale care, nu fac decât să te ducă cu gândul la rochiile pe care le poartă dansatoarele de la Rio de Janeiro în timpul canavalelor, însă cert este că pentru Vasile Iftime – poet blestemat din Botoşani – poezia este un corp din carne şi aromă de miere, un fluture ce-şi poartă dragostea, bine, ascunsă sub cheie. Poetul este un fântânar al iubirii, un Don Juan care strigă în piaţa publică, fericit, că are multe femei pe care le iubeşte. Cel puţin, aşa par să ni se arate lucrurile, cu privire la acest poet, după lectura volumului „Alte poeme, alte femei”, apărut anul acesta la Editura Conta din Piatra Neamţ. Volumul împărţit în două secţiuni – „Poeme cu toate femeile lumii” şi „Poeme cu ce a mai rămas” – ni-l arată pe poet ca pe un adolescent, pe care îl vezi când îndrăgostit şi pus pe şotii, când profund, încercând să desluşească feţele lumii ce-o descoperă. Poezia lui este scrisă parcă dintr-o suflare, dintr-o descărcare a inimii şi a poftelor, scoate la vedere dialectica iubirii carnale şi metafizice, aduce în atenţie un limbaj ce ţine de mecanismul sincerităţii, care constă dintr-o erupţie de adevăr al sufletului. Asta nu înseamnă că poetul se lasă dus de valul parfumat de atâtea femei (Ioana, Maria, Tovarăşa învăţătoare, Laura, Paula, Tiganca, Alexandra, Sofia, Tanti Didina, Ştefania, Genia, Eva, etc.) şi uită de lumea în care trăieşte. Atunci când o conştientizează devine un bărbat morocănos, ironic ce pune în centrul poeticii sala şi alte teme cum ar fi: moartea, masca, timpul, familia (mama) şi Dumnezeu. Din poezia lui Vasile Iftime găsim dorinţa poetului de a surprinde cititorul, de-al aduce aproape de trăirile şi viziunile lui, de a-l determina pe acesta din urmă să se cufunde în tulburătoarea retorică a iubirii. Desigur, poetul e viclean, am putea spune, dar viclenia lui ţine de o altă dimensiune a retoricii poeticii sale, ţine de acea dorinţă a împărtăşirii, întâlnită de multe ori în jocurile copilăreşti. În acest sens, iată cum îl descoperim pe poet: „Teodosia / hai să ne desenăm dragostea pe asfalt / şi apoi să jucăm şotron toată noaptea / în vârful iluziilor până la capăt /…/ nu te sfii / păşeşte peste sânge precum petru a păşit peste apă / acest joc despre înălţarea din cremene / îl cunosc dinainte de a mă naşte cenuşă”, (Poem cu Teodosia). Poezia lui Vasile Iftime miroase a cretă şi a urme lăsate de îngeri, este construită din fraze versificate, asemenea rugăciunilor de seară, poetul de cele mai multe ori abordând o atitudine sfioasă şi tandră. Chiar dacă foloseşte de multe ori, abuziv, construcţii vizuale – care şochează, semn că poetul deţine un credit de creaţie lirică – Vasile Iftime demonstrează că literatura este singurul loc în care spaţiul nu comportă limite, este locul unde Poetul şi Dumnezeu iubesc în aceeaşi manieră, este locul unde icoanele se deschid ca nişte fecioare, peste care trece marea taină a morţii, „scriu / la ce dracu mai scriu / când poet pot să fiu toată moartea” (Poem cu singura mireasă). Morocănos şi ironic în acelaşi timp, Poetul găseşte lumea şi ca un sanatoriu în care oamenii, muribunzii duc povara unor reţete predestinate, iar pe de altă parte îl găsim pe marele doctor scriind parcă în aceeaşi limbă pe care doar poeţii o vorbesc. „acolo / în camera de gardă / dumnezeu scrie reţete instant / de îndulcit întunericul / după chip şi asemănarea sa / reţete pentru toate gusturile / cu aromă de diazepam / şi miros verde a iarbă de coasă / reţete pentru vise alb-negru”(Poem cu Ioana). Să fie oare rolul poetului botoşănean acela de a fi curierul cerului, să fie oare acest volum scrisoarea Poeziei pentru Om, să fie aceste poeme suma unor pilde despre iubire şi moarte? Cert este că avem aici un poet pe care, cel puţin, de acum încolo multe generaţii (şi de femei) îl vor citi şi îl vor întoarce pe toate feţele pentru a scoate din el vasta lucrare a fericirii şi a jocului.

Revista Feed BACK, Nr. 11-12 2010

2010-12-01T14:58:00.002+02:00

Dan C. Iordache, o poetică "despre viaţă şi altele"

2010-11-30T16:36:00.003+02:00

Lumea postmodernă e bântuită de Dumnezeul negat, este aflată în faţa unei dialectici a acceptării Lui, este pregătită să-şi consume istoricitatea şi să se desfăşoare pe un făgaş al acceptării umbrelor. Volumul de poeme „abel şi eu”, al treilea din evanghelia lui Dan C. Iordache, apărut anul acesta la Editura timişoreană, Brumar, pare să ne introducă, de la bun început, într-un bloc al recuperării fiinţei, într-un spaţiu în care „pământul ne trage după el” pentru că locul cel mai potrivit pentru OM este casa lui Dumnezeu. Pe bună dreptate, poetul deschide volumul de poeme cu un citat din M. Eliade, „dacă Dumnezeu nu există, totul este cenuşă”. Totuşi, autorul de faţă nu va trebui aşezat în rândul poeţilor religioşi, canonici, pentru că poezia lui, nu este una a bisericii, nu este una în care mirul şi tămâia au închipuiri şi mirosuri monahice, ci mai curând, lirica liturghiei poeziei suceveanului, Dan C. Iordache, se desfăşoară sub auspiciile cotidianului laic, un cotidian în care se vieţuieşte dimpreună cu păcatul şi suflarea divinităţii. Dacă desfacem titlul volumului în fragmente şi îl analizăm, vom constata că în ebraică „abel” – Hevel înseamnă suflare, şi că de aici reiese că între poet şi suflare se stabileşte o ordine esenţială întru realizarea Poeziei, care este în strânsă relaţie cu Dumnezeu, adusă acestuia drept jertfă. Poetul sucevean înţelege că lumea în care trăieşte este una a sacrificiului, în care sunt chemate să îşi dezvelească rostul toate fiinţele care construiesc acest peisaj al familiei şi al echilibrului binecuvântat, de aceea, poezia lui este construită pe crezul câtorva teme fundamentale, care îl definesc bine ca poet: iubirea, familia, religia, păcatul, cotidianul, timpul şi moartea. Între abel şi poet se instaurează o relaţie lupasciană, am putea spune, bazată pe disciplina lui şi / şi, pe relaţia de schimb energetic. Suflarea dinspre Dumnezeu îl locuieşte pe poet, iar acesta la rândul lui îşi serveşte suflarea drept jertfă, dăruire. Pe de altă parte, aşa cum bine observă scriitorul Vasile Andru, pe coperta IV a cărţii, există şi un alt sens pe care l-am putea atribui aici, anume „abel versus eu”, adică suflarea împotriva eu-lui, care aici, înseamnă, împotriva eu-lui poetic sau împotriva fiinţei. Dacă suflarea capătă sens deconstructivist, aşa cum pare el să fie dezvelit de majoritatea postmoderniştilor, atunci eu-ul se află în vecinătatea noţiunii de păcat. Totuşi, ne spune poetul că „iubirea are fructe la îndemână în fiecare zi”, sau că atâta vreme cât apa (geneza) „trimite scrisori către noi”, sau că „cerul meu e-aproape vindecat / după dansul din buric al tăcerii”, atunci putem spune că trăim înţepeniţi de dragoste: „tot aşa / după primul viraj / lumina e altfel / omul ca om tu şi lumea asta / ca o piele de şarpe / lepădată / printre stânci / până la urmă ai putea trăi acolo sus / înţepenit de dragoste / ignorat de întreaga birocraţie / ca o dezintegrare / fără un nume / într-o diluţie imensă precum rugăciunea”, (Vocea). Pe de altă parte, lumea lui D.C.I. este una compusă din vecinătăţi, fie ele ale cotidianului fizic sau metafizic. Astfel, relaţiile cu personaje precum Annie, Lili, Mişu, Lucia, Hilda sau D. Vieru îl determină pe poet să caute prin cafenele, prin trenuri, prin diferite cartiere ale civilizaţiei, viitatea lui, casa eu-lui, chiar dacă de cele mai multe ori, poetul descoperă că învaţă continuu să trăiescă în vecinătatea mâlului: „învăţ să trăiesc în vecinătatea mâlului / deseori mă consider murdar / ce să fac dacă / inima străluceşte de parcă tocmai a fost descoperită / prin iarba gârbovită / de nişte ochi cu o dantură perfectă /.../ mă voi duce dar / moartea nu e sfârşitul îmi zic când eşti sus în carne / toboganul are acelaşi gust de lapte / mă voi duce îmi zic dar nu o să plec singur nu / pentru că am o listă scrisă pentru că scripta manent / o repet până când nimic nu ne va mai despărţi // şi cam aşa stă treaba.”, (ca un diamant). D.C.I. constuieşte cu ajutorul fantasiei o lume intimă, o lume pe care aş pute-o considera ca un altar, o lume în care te invită doar după ce primeşti botezul suflării eului poetic, o lume pe care ţi-o propune ca alternativă la cea pe care majoritatea o deconstuiesc. Astfel, întâlneşti în poezia lui îngeri burtoşi care trăiesc printre oameni, oameni frumoşi ca nişte acvarii, un oraş care creşte hanseatic, blocuri şi persoane care nu fac altceva decât să-şi conjure viaţa, fluturi care evadează din oasele celor care păşesc peste ape, fluturi care dorm ca heruvimii şi umbre fericite ce stau în cap. Construcţiile suprarealiste folosite de D.C.I. ar putea fi dur judecate, considerate inginerii vizuale însă, rolul lor aici este acela de a readuce în atenţie importanţa şi necesitatea metaforei, element care construieşte puternic sacralitatea Poeziei. Casa eu-lui lui D.C.I. este deschisă, asemenea jertfei pe care suflarea, Abel o săvârşeşte cerului. Casa lui D.C.I. este una a păcii, este singurul loc în care imaginile pot participa, cu laicitatea lor, la rugăciunea acestei lumi, este cosmosul "unde se sfârşesc toate canalizările": "ceea ce am vrut nu mai vreau / de aceea mă închid / în camera mea / singur cu lumea care mă ştie // am pereţii umpluţi cu imagini / cu toamnă nisip fierbinte / am primăvară / iarnă din aceea care ţintuieşte // am multe femei frumoase / şi prieteni / tablouri ca nişte acvarii / darnici un orgasm // mă proptesc în cana cu vin rose / ca de-un sceptru al unui regat în ruină / şi-mi spun / ceea ce am vrut nu mai vreau // nu văd ieşirea ciocănesc e cineva înăuntru / şi-atunci pregătesc o baie cu lumânări / să fug de frig / chir dacă seamănă cu o înmormântare // mă gândesc că doar apa / mai trimite scrisori despre mine / pământului / acolo unde se sfârşesc toate canalizările // pământ care se ridică de fiecare dată / din mine cel care ştie foarte bine / să cadă îmi şoptesc / dacă îi spun totul totul poate mă împunge / cu nasul în spate.", (seara prin casă). Hieratică şi rezonantă, poezia lui D.C.I. ţinteşte clar în inima cititorului determinându-l, pe acesta din urmă, să-şi caute viciile şi biserica, cerul sub care filosofiile incaşe şi cele creştine sărută apăsat dansul din buric al tăcerii. Poetul este exploratorul mesajelor profetice, este pregătit să împărtăşească judecata de apoi, desfăcând umbrele plictisite ale trecătorilor şi mirosul de tencuială al plopilor: "mi-am acoperit ochii cu alţi ochi / urechile cu liniştea curgătoare / m-am confruntat cu expansiunea dorinţei / către implozie / când am înţeles că iubirea e un fel / de creaţie". (P.G.)

Feed Back Nr. 10, Octombrie 2010

2010-11-10T19:56:00.002+02:00

Omul, Fiinţa în care Dumnezeu îşi trăieşte singurătatea sau despre poetica marginalităţii la Liliana Armaşu

2010-11-09T13:54:00.002+02:00

Poezia de dincolo de Prut începe să intre din nou în atenţia criticilor literari din România. Şi asta – pe bună dreptate - pentru că dinspre acel mal curge poezie, o poezie cu suflu nou, care pune în atenţie problema referinţei, văzută diferit faţă de aşa numiţii „clasici în viaţă ai Basarabiei”, o poezie în care elementele care construiesc un întreg au, acum, în compoziţia lor sinceritatea, emoţia, nu chipuri de inginerii neoromantice. Printre poeţi ca Emilian-Galaicu Păun, Irina Nechit, Eugen Cioclea, aş putea, fără nici un fel de rezervă, să o aşez şi pe poeta Liliana Armaşu, care după debutul fulminant din 2001 cu volumul Eu scriu… Tu scrii… El este, iar în 2007 O lume fermecată, revine în atenţia noastră cu volumul Singurătatea de miercuri, apărut anul acesta la Editura ARC, din Chişinău, un volum despre care putem spune încă de la început că se desfăşoară sub auspiciile unui manual al prezentului, în care îşi duce existenţa Omul alături de Singurătatea lui, alături de această mască a metafizicii de toate zilele. Autoarea nu se integrează în rândul acelora care fac din virtual un monument al realităţii, ci dimpotrivă în rândul acelora care, din realitatea de zi cu zi, deconstruiesc fragmente şi le poetizează aşa cum au văzut la bunicii lor, ultimii poeţi ai sacrului, adică scot la vedere poezia noastră de toate zile, o poezie trăită de autoare la marginea marginii, o poezie ce apare ca o invitaţie la împărtăşirea dimpreună cu disperarea, singurătatea, dragostea, credinţa şi moartea. Volumul împărţit în patru fotograme (Înainte de toate, Şapte singurătăţi, M-aş preface şi Vedere de noiembrie) scoate la suprafaţă revolta, neliniştea şi poezia Lilianei Armaşu, ca sumă a trăirii vieţilor de lux ale altora. Alături de personajele precum Cips, Lulu, Williams, Mărgureanu, Lina şi altele, poeta se vede învingătoare în lupta dintre nivelurile de realitate, chiar dacă uneori lumea îi apare un tablou de mult uitat / într-un colţ de cer răsturnat sau ca un produs second-hand. Iată ce spune poeta: „Cât suntem de ciudaţi / în această lume intermediară / dintre vis şi realitate,/ dintre sus şi jos,/ dintre noi şi noi,/ dintre cuvinte şi necuvinte./ Avem un trup de lemn, un trup-lumină,/ un trup de gânduri şi unul – de grai./…/O, trupuri!/ Care din voi trăieşte cu adevărat,/ iubeşte cu adevărat / vorbeşte,/ acela va fi învingătorul.”(Lupta). Volumul Singurătatea de miercuri poate părea, pentru un cititor neavizat, un vocabular al gesturilor suicidale, al disperării, al exorcizării singurătăţii, al agoniei, când, de fapt, avem în faţă o carte despre şansa de a vedea înălţimea tinereţii, dintr-o zi de miercuri, singura zi în care te poţi bucura de măştile realităţii. Poeta, însăşi, îşi găseşte ludicul în ziua aceasta. „Miercuri e un fel de / prima tinereţe a săptămânii,/ când crezi că nu e totul pierdut / şi mai speri să reuşeşti ceva important / (ce anume nu ştii încă)./…/Te bucuri de singurătatea asta de miercuri / e populată cu personaje încă în viaţă,/ pe care le mai poţi prinde într-o realitate / cât de cât palpabilă.”(Singurătatea de miercuri). Autoarea nu crede în mărunţişurile risipite ale lumii pe care o trăieşte şi invocă, parcă în poziţia rugăciunii confesionale. Ea îi cere lui Dumnezeu să-şi întoarcă fiinţa către om, să-l scoată pe acesta din urmă din moartea Lui, din singurătatea lui, din dragostea ce l-a gonit în beznă, din Singurătatea de duminică. Iată ce scrie poeta: „De-ar avea iubirea mea un contur - / măcar degete sau măcar cuvinte, / le-aş împleti cu drag în forma de 8, / le-aş coace în cuptorul Oraşului vechi, / apoi copiilor săraci le-aş împărţi / şi mame, şi taţi, şi clipe duioase./…/ De ce (Te) râvnesc mereu, Doamne?” (Ce mărime la încălţăminte poartă?). Unitatea volumului, precum şi tematicile atinse de poetă ne aduce de seamă că avem în faţă o autoare ce se impune, prin originalitate, o autoare a cărei conştiinţă creatoare este trează şi în lucru pentru Poezie, în sacrificiu pentru opera deschisă a acesteia. Temele abordate, nu o apropie pe autoare de categoria poeţilor nihilişti, chiar dacă la primă impresie, volumul de poeme creează o astfel de viziune, ci mai curând de acei poeţii care reactualizează, prin evidenţierea negativului, frumuseţea interioară a omului, a locului comun cu sacrul. Poezia Lilianei Armaşu este deschizătoare de tipuri de discurs, de relaţii interdisciplinare, apropiată de poetica transdisciplinară, este o poezie, aşa cum arată în prefaţa cărţii Eugen Lungu, ce „continuă o tângă veche într-un suflet nou”, o poetică în regimul lupascian al lui şi / şi. Iată, în acest sens, cum vede autoarea poetica liniştii: „…e ca şi cum ai muri în ziua aceea / pe care o dedici poeziei./ Te aduni toată în locul dinainte pregătit, / laşi să fugă de la tine orice fărâmă de ispită, / îţi pregăteşti şi trupul pentru cele veşnice / căci nebun e acela care nu se pregăteşte înaintea / ceasului – citeşti atunci din Cartea creştină a morţii; / simţi apoi cum prin vârfurile degetelor tale subţiri / şi din canalul de scurgere al pixului tău învechit / sufletul iese încet-încet din tine şi se preface în / toiag de cuvinte: O, suflete al meu, ia seama aici / şi ai milă de tine şi nu fi, te rog, precum acela / despre care proverbul cunoscut spune: Nebunul nu / crede până nu pune mâna - e locul până unde / ai ajuns să citeşti când ţi-ai dat duhul acestei pagini./ I l-ai încredinţat ei şi atunci pentru prima / şi ultima oară în viaţa ta ai răsuflat liniştit.”(Agonie). În final, mai spunem că poezia disperării fiinţei la Liliana Armaşu se transformă treptat într-o poetica a împăcării fiinţei cu ea însăşi, într-o poetică a dragostei ce te pune în dialog, în ceartă cu Dumnezeu sau cu un apropiat aşezat la distanţa de mii de ani lumină, o poetică a libertăţii şi a carnalităţii.

Liliana ARMAŞU
singurătatea de miercuri
Ed. ARC, Chişinău, 2010

Adrian PĂUNESCU duce flacăra lui Dumnezeu

2010-11-07T13:23:00.004+02:00

Iubit şi contestat, Adrian Păunescu este un Poet roman, unul dintre aceia care a crezut în forta limbajului poetic, unul dintre aceia care au lovit in puterile politice cu Flacara Poeziei. Nu accept să aud un alt poet că-l va judeca dupa alegerile si conjucturile sociale. Poetii ar trebui, in acest moment, sa fie solidari, nu judecatori, caci, cu adevarat un Poet a plecat la cenaclul cerului alaturi de Cezar Ivanescu, de Grigore Vieru, Nichita Stanescu, Mihai Eminescu, Florian Pitis şi multi altii. Poezia adevărată e expresia iubirii între poeţi. Poezia nu lasa loc de judecată faţă de seamăn. Poezia, înseamnă, "şi totuşi iubirea", cu tot cu blestemele ei. Adrian Păunescu, pe care l-am întalnit ultima data acum un an la Iasi, la Festivalul Internaţional de Poezie "Grigore Vieru" (poet pe care l-a iubit şi preţuit) este poetul generaţiilor, este poetul social al unei naţiuni, anume România, este poetul care energiza prin prezenţa orice tip de public. Aderian Păunescu rămâne printre mulţi alţii, POETUL. De aceea rogu-va, iubiţi poeţi, iubiţi oameni, să plecăm capul în acest Stadion al lui Dumnezeu, să îi lumineze drumul către cele veşnice.

A MURIT ADRIAN PAUNESCU ! D-ZEU SA-L ODIHNEASCA IN PACE !

Vezi mai multe video din diverse

TE SALUT GENERATIE IN BLUGI !

Vezi mai multe video din film

REMEMBER CENACLU FLACARA - UN FENOMEN SOCIAL IN ANII 80

Vezi mai multe video din muzica

La Multi Ani RADIO HIT

2010-11-06T19:55:00.005+02:00

Energizează-ţi INIMA cu hiturile tale, doar pe 94,9 FM!!!

pe www.radiohit.ro

IRIS - Vino pentru totdeauna

Asculta mai multe audio diverse

Scara infinită cu îngeri a lui Liviu Ţiplica

2010-10-28T15:33:00.006+03:00

Despre Liviu Ţiplica nu am auzit până să întâlnesc fragmente din volumul recent publicat la editura ieşeană Princeps Edit, „Scara fără îngeri”, şi regret că nu am întâlnit versurile poetului mai înainte. Recent am aflat că autorul, locatar al cerului pescăruşilor din Constanţa (Medgidia) a mai publicat înainte de acest volum, alte două machete poetice, pe care criticii, pe nedrept, nu le-au luat în seamă. Aş pune această absenţă a volumelor poetului pe seama problemei de difuzare a cărţilor. Este cunoscut faptul că cei mai mulţi dintre autori îşi publică machetele literare pe la diferite edituri fară să îi intereseze difuzarea lor. Despre poezia lui Liviu Ţiplica pot spune din capul locului că se desfăşoară pe un climat calm, ea curge limpede, dinspre raţional spre sentimental şi scoate la vedere, în curgerea ei, efecte vizuale care te introduc pe un târâm al fantasiilor lirice, dar şi al confesiunii biblice. Liviu Ţiplica, teolog de profesie, ştie cel mai bine unde începe poezia şi unde aceasta se sfârşeşte. Citindu-i macheta de versuri, alcătuită din cinci părţi (Prolog, Din gândurile şi frământările lui Adam, Poeme... în răcoarea serii, Poeme la răscrucea vremurilor, Epilog) eşti tentat să-l aşezi pe poet în rândul îngerilor, stând de cele mai multe ori, printre aceştia şi cu aceştia, la taclale. Poezia lui este una a dialecticii fizic – metafizic, asta deoarece majoritatea temelor atinse de poet comportă deschideri de natură creştin-filosofică. La tot pasul întâlneşti embleme şi tălmăciri biblice, dar şi elemente care ni-l arată pe poet preocupat de soarta postmodernităţii. El este conştient că oricât ar încerca postmodernismul să tehnicizeze şi să globalizeze diferitele forme de artă, omul va folosi limba lui Dumnezeu, singura care poate face diferenţa dintre semnele bucuriei, ale poeziei, şi cele rătăcite, supuse umbrelor. Poetul nu vorbeşte în poezia lui despre iubire, despre dragoste, însă această temă iese la suprafaţă atunci când personajele biblice, precum Adam, Cain şi Abel îţi aduc în atenţie teme precum Adevărul, Sacrificiul, Moartea, Natura, Familia, Naţiunea, Frumosul, Cuvântul şi Timpul. Liviu Ţiplica face din codurile poetice un târâm fără graniţe, un tărâm locuit deopotrivă de poet şi îngeri, un tărâm conectat la civilizaţie printr-o scară, simbol al urcării şi coborârii. Jocul vizual al lui Liviu Ţiplica se desfăşoară în văzul tuturor dar, doar cei iniţiaţi pot, însă, să vadă şi să pipăie aripile mari ale poetului. El înţelege că poezia – văzută de poet în corpuri îngereşti – este locul adevărat al liniştii, un loc în care timpul devine substanţă încărcată cu bucurie, un loc în care nu se vânează iubirea, un loc în care se poartă„marea bătălie cu moartea ieşită în lume prin miezul de foc al cuvintelor!”. Iată ce spune poetul: „Cu îngerii însă, a fost altfel. Ei au făcut zid / din tăcerea lor şi mi-au filtrat în murmurul acesta / tot ce am scris: vers cu vers, poezie cu poezie, / m-au legat şi m-au trecut în patria lor... Inima / mi-au înconjurat-o cu flori / crescute pe piscurile munţilor nevăzuţi, / şi m-au omagiat şi m-au preamărit în tăcere” (Îngerii m-au primit în tăcere). Lumea fizică în care trăieşte poetul este văzută ca fiind una al clownilor, una bufonică, una guvernată de politicieni corupţi, de poeţi vânători de Oscar. În ciuda acestor imagini apocaliptice, poetul crede puternic că „pământul mereu şi mereu se pregăteşte de înviere”. Semnul învierii ia în cele mai multe poeme din carte forma unei scări. Omul, când va fi pregătit de înviere, va vedea cum din cer pe scară îl vor locui îngerii. Iată ce scrie poetul: „Femeile au aprins / pe coasta muntelui focuri, au sfâşiat cu dinţii şi cu unghile / iezii purtaţi în braţe noaptea întreagă, apoi cu pielea iezilor / pe cap au jucat pe cărbuni aprinşi, / au chiuit şi s-au năpustit asupra bărbaţilor./ Regele s-a împreunat solemn cu iapa albă, / după care a junghiat-o şi-a dat-o de mâncare supuşilor./ La sfârşitul zilei s-au retras în cetate şi-au aşteptat semnul. / Un fulger greu a despicat văzduhul şi în lumina lui / ochii mulţimilor au desluşit o scară/ rezemată pe pământ, al cărei vârf ajungea până la cer. / Pe scara aceea nu urca şi nu cobora nici un înger. // Atunci ei şi-au zis: „Cât de înfricoşător este locul acesta! / Grabnic, dar grabnic să plecam de aici!...” (Scara fără îngeri). Putem spune că autorul exersează o artă a poeticii. Liviu Ţiplica este interesat de tot ceea ce însumează actul creaţiei poetice. În viziunea lui poezia este aceea pe care sângele o pulsează în toate elementele unui corp. Poezia, asemenea limbajului îngerilor, se cântă, fără a realiza vreun tip de agresiune împotriva limbii sau al limbajului. Ea poartă „o legătură de taină între sufletul ce s-a dus/ şi trupul lepădat pe pământ”. Poezia este pentru Liviu Ţiplica o scară infinită cu îngeri, o scară pe care vom urca după parcurgerea celor 110 pagini ale volumului „Scara fără îngeri”.

Scara cu îngeri

Ed. Princeps Edit, Iasi
2010
format A 5, 110 p.

Spectacolul "Taina care ma apara". In memoria lui Grigore Vieru

2010-10-08T12:35:00.002+03:00

Rezultatele Cincursului International de poezie "Grigore Vieru", editia 2010

2010-10-08T12:12:00.004+03:00

Festivalul International de poezie "Grigore Vieru", editia a II-a

2010-09-28T14:27:00.003+03:00

Feed Back 8-9, August - Septembrie, 2010

2010-09-20T11:19:00.003+03:00

citeste revista si aici: http://www.acfeedback.ro/revista/2010/Revista%20Feed%20Back%20nr.%208-9%202010/Revista%20Feed%20Back%20nr.%208-9%202010.pdf

Din cuprins:

Editorial
Daniel CORBU Mândria de a fi român sau neostenita cavalcadă a formelor fără fond / 1
Provocări
Călin COCORA Ţara lui Sărbătoare Vodă / 2
Tineri poeţi
Dorin COZAN / 3
Dana CERNUŞCĂ / 5
Andrei P. VELEA / 6
Daniel D. MARIN / 7
Carmen STANCIU / 8
Cronica literara
Liviu ANTONESEI Un mare poet (îşi) gândeşte poezia / 9
Mircea BÂRSILĂ Uşa, fereastra şi spaţiul interior / 10
Florin CARAGIU „Memoria fluviului" şi rana din zidul de întuneric / 13
Blitz-ul lui Eros
Horia ZILIERU Discurs despre sex şi spionaj poetic / 14
Eseu
Delia POP Un posibil decalog al postmodernităţii (III) / 26
Adrian Dinu RACHIERU Mihai Eminescu şi canonul literar românesc / 41
Violeta TIPA Opera lui Eugène Ionesco şi lumea filmului de animaţie / 66
Marius SIDORIUC Exod memenarativ / 70
Radu Vasile CHIALDA Spaţiul şi frontiera ca determinări geografice între noi şi alţii / 73
Geo VASILE Monaldi & Sorti sau estetica barocului / 76
Teorii, idei, manifeste
George BĂDĂRĂU Neomodernismul oniric / 88
Mario De MICHELI Avangardă şi decadentism / 134
Proza
Alex MARINESCU Realitatea după cutremur / 17
Lucian GRUIA Ultimul tren / 37
Literatura dramatică
Gellu DORIAN Mâine vine Ceauşescu / 47
Eugen IONESCO Ce cumplită harababură / 79
Poezia
George VULTURESCU / 90
Anca MIZUMSCHI / 92
Tucu Moroşanu / 93
Irina NECHIT / 95
Liviu ŢIPLICA / 96
Remember
Al. HUSAR / 98
Grigore ILISEI Al. HUSAR. Destinul realizat al umanistului / 99
Al. HUSAR Solilocvii în public / 101
In memoriam
Cezar IVĂNESCU / 104
Besnik MUSTAFAJ Cezar Ivănescu / 105
Mircea Radu IACOBAN Cezar a murit cu zile / 106
Aurelia CĂLINESCU Amintirea Paradisului, „vocea din ceafă" şi Îngerul cu Armură / 108
Portrete critice
Daniel CORBU, CONSTANTIN HREHOR. Vina tragică, golul ontologic şi pseudonimele îngerilor / 112
Biblioteca de poezie
Edoardo SANGUINETI / 116
Galaxii lirice
Federico Garćia LORCA / 138
Juan Ramón JIMÉNEZ / 140
Adriano SPATOLA / 141
Meridianele prozei
Michel TOURNIER Fata şi moartea / 121
Ernest HEMINGWAY Fard / 131
Robert STONE „Porque no tiene, porque le falta" / 144
Poezie vizuală
Juan de la Cruz / 143
Poem dramatic
Kostas VÁRNALIS Adevărata apologie
a lui Socrate / 158
Violon d`Ingres
George BĂLĂIŢĂ / 178
Interviu
Claudiu TÂRZIU în dialog cu Basarab NICOLESCU. „Pentru mine, întoarcerea spre cer nu e o metaforă, ci un fapt concret" / 179
Arte vizuale
Ioana PETCU Andrzej Wajda şi documentul din suflet / 183
Promo libris
Ciprian VOLOC, Ion Mureşan, Paul GORBAN, Daniel CORBU / 189
Supliment Feed Beck
Ştefan ROLL Colivia din cerneală / 193

Start pentru ediţia a II-a a Concursului Internaţional de Poezie "Grigore Vieru"

2010-09-17T18:29:00.004+03:00

Concursul de poezie purtând numele marelui poet Grigore Vieru se desfăşoară în cadrul Festivalului Internaţional „Grigore Vieru”, care va avea loc în perioada 10-13 octombrie 2010 la Iaşi şi Chişinău, în organizarea Editurii „Princeps Edit”, Asociaţiei Culturale “Feed Back”, a Primăriei Iaşi şi Primăriei Chişinău.
Concursul îşi propune descoperirea şi sprijinirea tinerilor poeţi de limbă română din România, Republica Moldova şi din toată diaspora.
Pot participa tineri poeţi până la 30 de ani, care nu sunt membri ai Uniunii Scriitorilor din România sau ai altor uniuni de creaţie şi care nu au volume individuale publicate.
Manuscrisele, constând într-un volum de autor care nu trebuie să depăşească 100 pagini, scrise pe computer, corp 14, în două exemplare, se vor trimite pe adresa: Editura „Princeps Edit” Iaşi, Str. Păcurari nr 4, Cod 700515, Iaşi, jud. Iaşi, până la data de 5 octombrie a.c., data poştei.
Lucrările se vor juriza după un motto la propria alegere a concurentului şi care va fi trecut pe plicul de pus la poştă şi pe fiecare pagină prezentată în concurs. Lucrările vor fi însoţite de un plic închis ce se va introduce în plicul mare cu lucrările şi va purta acelaşi motto, iar înăuntru datele personale ale concurentului: numele, data naşterii, profesia, adresa exactă, telefonul, e-mailul şi o scurtă prezentare a activităţii literare. Pe plicul mare, în loc de numele şi adresa concurentului se va trece doar moto-ul.
Juriul, format din personalităţi marcante ale literaturii române de dincoace şi de dincolo de Prut (Adrian Păunescu, Nicolae Dabija, Acad. Mihai Cimpoi, Daniel Corbu, Theodor Codreanu, Nichita Danilov, Paul Gorban – secretar) va acorda următoarele premii:
- Marele Premiu „Grigore Vieru”, constând în publicarea cărţii premiate în 300 exemplare;- Premiul I – 500 lei;- Premiul II – 400 lei;- Premiul III – 300 lei.
La acestea se vor adăuga premiile unor importante reviste literare din România şi din Republica Moldova.

biserica de pe bloc

2010-09-10T16:08:00.000+03:00

pentru Ştefania Revei

în biserica de pe bloc
bate un aer de toamnă dezbrăcată
şi icoanele se izbesc de lampa de neon
în care gâzele şi-au ridicat piramide mortuare
din care lumina bate din aripi
asemenea fluturilor ce şi-au găsit liniştea
pe buze de femeie

a mai trecut un an
de când răsare zilnic soarele de sub pământ
a mai trecut un an
de când mă scutur de cântece şi încerc să fiu om
ba chiar a mai trecut un an
de când nu mai ştiu cum începe primăvara

la miezul nopţii sub fereastra mea
de la etajul şase cântă luna
odată cu rugăciunile din Cetăţuia
o aud cum aduce cuvinte
purtate de păsările care au atins
săptămâni întregi apa
la miezul nopţii aud cum în gara Nicolina
coboară din corpuri ce plimbă pe linii viaţă
ţipetele sufletelor scoase din fântâni
ţipetele sufletului meu
prins în becul de neon o icoană de pe bloc

start pentru editia a II-a a concursului international de poezie Grigore Vieru

2010-06-15T12:29:00.009+03:00

Concursul de poezie purtând numele marelui poet Grigore Vieru se desfăşoară în cadrul Festivalului Internaţional „Grigore Vieru”, care va avea loc în perioada 10-13 octombrie 2010 la Iaşi şi Chişinău, în organizarea Editurii „Princeps Edit”, Asociaţiei Culturale “Feed Back”, a Primăriei Iaşi şi Primăriei Chişinău.Concursul îşi propune descoperirea şi sprijinirea tinerilor poeţi de limbă română din România, Republica Moldova şi din toată diaspora.Pot participa tineri poeţi până la 30 de ani, care nu sunt membri ai Uniunii Scriitorilor din România sau ai altor uniuni de creaţie şi care nu au volume individuale publicate.Manuscrisele, constând într-un volum de autor care nu trebuie să depăşească 100 pagini, scrise pe computer, corp 14, în două exemplare, se vor trimite pe adresa: Editura „Princeps Edit” Iaşi, Str. Păcurari nr 4, Cod 700515, Iaşi, jud. Iaşi, până la data de 5 octombrie a.c., data poştei.Lucrările se vor juriza după un motto la propria alegere a concurentului şi care va fi trecut pe plicul de pus la poştă şi pe fiecare pagină prezentată în concurs. Lucrările vor fi însoţite de un plic închis ce se va introduce în plicul mare cu lucrările şi va purta acelaşi motto, iar înăuntru datele personale ale concurentului: numele, data naşterii, profesia, adresa exactă, telefonul, e-mailul şi o scurtă prezentare a activităţii literare. Pe plicul mare, în loc de numele şi adresa concurentului se va trece doar moto-ul.Juriul, format din personalităţi marcante ale literaturii române de dincoace şi de dincolo de Prut (Adrian Păunescu, Nicolae Dabija, Acad. Mihai Cimpoi, Daniel Corbu, Theodor Codreanu, Nichita Danilov, Paul Gorban – secretar) va acorda următoarele premii:- Marele Premiu „Grigore Vieru”, constând în publicarea cărţii premiate în 300 exemplare;- Premiul I – 500 lei;- Premiul II – 400 lei;- Premiul III – 300 lei.La acestea se vor adăuga premiile unor importante reviste literare din România şi din Republica Moldova.

Autoritatea viului în lirica lui Teodor Dună

2010-06-09T10:39:00.005+03:00

La aproape treizeci de ani pe care îi are, Teodor Dună, autor a încă două volume de poeme, „Trenul de treieşunu februarie" – Ed. Vinea, Bucureşti, 2002 şi "Catafazii" apărut la aceeaşi editură în 2005, poate fi considerat, alături de alţi douămiişti, printre care amintesc pe Claudiu Komartin, Daniel D. Marin, Aida Hancer, Dan Coman, Andra Rotaru ş.a., unul dintre autorii care s-au impus în peisajul literar contemporan, (deşi sună ca un clişeu, dar nu putem să ne ferim de expresie), prin originalitatea discursului poetic.
Acest al treilea volum de poeme, apărut anul acesta la Editura Cartea Românească, „de-a viul" vine să ne confirme că avem în faţă un poet care face din tot ceea ce-l înconjoară poezie, asta pentru că aşa cum scrie pe coperta cărţii Mircea Ivănescu, autorul „are o lume a lui, pe care şi-o impune cu o autoritate cu atât mai irezistibilă cu cât nu pare conştient că o are". Autoritatea ce se impune aici este una de natură metafizică, deoarece Teodor Dună, în loc să se joace cu metafore şi damfuri postmoderne în laboratorul personal, aşa cum fac majoritatea dintre congenerii lui, el preferă să umble printre cele carnale şi să se deschidă, ca într-un gest de confesiune în faţa poeziei.
Întregul volum de poeme poate fi considerat un gest ritualic pe care autorul îl face întru căutarea de sine, întru descoperirea iubirii de frumos, întru înţelegerea locuirii împreună cu cele dumnezeieşti. Cu un uşor cadru suprarealist şi biografic, aşa cum întâlnim şi în poezia lui Ioan Es. Pop, Teodor Dună îţi arată cum să rămâi viu printre cei care deşi vii îşi trăiesc mai curând moartea. Lectorul neavizat, ar putea înţelege că autorul este un adept al morţii, datorită poemelor lungi în care abordează problema morţii, însă mai curând am putea spune că el urmăreşte prin intermediul acestor psalmi mortuari să ajungă la cântecul luminii care menţine vie carnea.
Pe de altă parte acest strigăt al metafizicii carnale întâlnit în volumul de faţă nu se limitează la condiţia fizică a omului, ci el se îndreaptă către Dumnezeu, către Omul Dumnezeu, creat în carne înspre iubire. Iată, putem spune că avem în faţă un poet al iubirii totale, iar ciclul poemelor dedicate Clarei confirmă spusele noastre. În acest sens am să redau aici un fragment dintr-un poem pe care personal îl consider emblematic în volumul de faţă, un poem care, deşi curge spre mişcările prozopoeticului, creând astfel senzaţia de plin, el comportă viziunea unui tablou suprarealist, din care privitorul nu poate pleca ochii decât îndrăgostit şi pregătit de metamorfoze, anume „caii albaştri": „caii albaştri stau de sute de ani în apele albastre. la început, au crezut că marea era un râu şi au vrut să-l treacă. toţi caii trec înot câte un râu toamna. trebuie să ştii. e un lucru de neînţeles. numai că nu au găsit capătul acelui râu, şi de întors nu mai ştiau. aşa că au rămas sute de ani în ape. au învăţat să doarmă în apă, să se hrănească cu apă, să alerge prin apă. în tot acest timp, carla, au uitat cum arată pământul. şi ei deveneau din ce în ce mai albaştri. // numai că devenind într-atât de albaştri, nu se mai puteau deosebi de apă şi nu se mai puteau recunoaşte. astfel că, pentru un timp, caii albaştri au fost foarte trişti. până au găsit, într-o seară, pământul. aşa că o dată la câţiva ani ei vin pe aceste câmpuri. toţi caii albaştri din toate mările vin lângă peretele nostru pentru a se vedea. /…/". Trebuie văzut faptul că Teodor Dună îşi construieşte, prin deconstrucţia realităţii, un filon ontologic. Acesta fiind ancorat cu elemente cosmice moderniste. De exemplul, prezenţa calului, a culorii albastre, a mării şi a pământului ne arată că poetul cunoaşte foarte bine şi reactualizează emoţia de factură neomodernistă. Într-un alt poem, „seara curând argintie" îl vedem pe poet preocupat de grija de a conserva sau proteja viul, corpul care poate contempla liniştea naturii. El crede, ca un călugăr adevărat, că pentru a iubi total înseamnă a şti să nu şchiopătezi la fantasmele cărnii, iluziile viului.
În poezia lui, Teodor Dună ridică liniştea drept un catarg de sprijin pentru înţelegerea şi împărtăşirea viului. Iată ce ne spune în poemul amintit: „şi-n seara curând argintie vom intra / în casa de pe deal, / tu vei alerga prin camere, / vei ridica obloanele, vei / vedea / munţii acoperiţi cu zăpadă, nu vei şchiopăta, / vei râde, / îmi vei spune aici nu e noapte niciodată. / doar linişte peste tot. // în acele seri, când arginţii, vom fi doar noi, / liniştea şi casa de pe deal – doar noi, / aproape îmbrăţişaţi, aproape întorşi cu spatele." Putem observa chiar şi în acest poem că recuperarea moralei şi a identităţii curate a viului este o altă preocupare a poetului. Motivul argintului fiind invocat nu ca un corp figurativ, ci ca un grav simbol de reîntoarcere către sine. Aici întoarcerea către sine, se petrece odată cu întoarcerea către viu, un viu după chip şi asemănare, un viu către creator, către poet. Poetul însuşi trebuie să arunce arginţii textualităţii şi să recupereze îmbrăţişarea înaltă, intimă poeziei.
Dacă Aida Hancer îşi numea lumea Amadiada, iată că şi la Teodor Dună întâlnim acest procedeu. Practic apărarea lumii începe cu arătarea şi numirea iubirii, iar „cel mai potrivit nume pentru această lume frumoasă" este Carla. În fond cântecele poetului sunt îndreptate în acelaşi timp femeii, viul din care rămâne viul, şi lumii în ansamblul ei. Practic poetul, aşa cum o va arăta el însuşi, primeşte năpustirea lumii în el şi astfel se vede tot mai plin, se vede viu. Iată, în acest sens, ce ne spune autorul în poemul care dă titlul volumului, „de-a viul": „şi apoi viaţa a încă o mie de oameni şi apoi viaţa / peretelui, viaţa lemnului, viaţa carcasei, / toate se năpustesc spre mine / şi mă umplu. // şi orice este viu şi orice a fost viu îşi fac loc în mine / şi mă înconjoară. /…/ şi nimeni mai pregătit şi mai înfăşurat în vieţi / ca-ntr-o mie de pieli. / îmi desprind mâinile de corp, / viaţa se învălmăşeşte în jurul meu, / îmi ridic mâinile şi toate vieţile lor se varsă în mine / ca-ntr-un canal." Un alt poem care ne-a atras atenţia este „oasele câinelui", în care autorul te plimbă în acest muzeu al universului şi îţi vorbeşte despre vietatea osemintelor. Sigur poate părea o nebunie sau un joc al absurdului, dar dincolo de orice aparenţe, şi acest poem stă alături de celelalte prezentate aici lângă ideea ce conturează volumul de poeme, anume, aceea a viului. Iată ce scrie poetul: „oasele câinelui plimbă nestingherite blana câinelui. / în urma lor, zidurile blocurilor încep să tremure. / temeliile ies din pământ ca dopul şampaniilor şi scot / la plimbare casele, blocurile. / dar ce zarvă minunată. /rădăcinile dau în clocot, ies ca laptele fiert din / asfalt, din iarbă, culcă arborii ţi îi scot la plimbare". Poetul trăieşte un adevărat spectacol, un spectacol la care participă toate cele vii, aici poetul înţelegând ca fiind viu, tot ceea ce este creat şi tot ce este însufleţit. În încheiere mai putem spune că acest instrument poetic al lui Teodor Dună ne apare, aşa cum Andrei Terian scrie şi el pe coperta a patra a cărţii, „ca vehicul de voiaj către partea ascunsă a lumii".

Katya Kelaro sau despre poezia ca manifest al umbrelor

2010-06-09T01:48:00.005+03:00

Katya Kelaro este un pseudonim literar pe care Cătălina Ionela Chelaru şi l-a luat în urmă cu mulţi ani când a început să semneze în diferite cenacluri virtuale poeme şi lucrări grafice. Cunoscută în mediul cultural ieşean ca interpretă de operă, Katya Kelaro ne-a surprins anul trecut (2009) când a scos de sub tipar primul volum de poeme, „Pe umbra mea o cheamă Joline", apărut în condiţii grafice excelente la Editura Princeps Edit din Iaşi. Cartea, care adună între coperte peste 300 de pagini, lucru uşor de contestat pentru un volum de poeme de debut, constituie o dovadă că autoarea, care încearcă prin diferite moduri şi chipuri să se distanţeze de orice tip canonic ce leagă o grupare literară, cunoaşte puterea cuvântului şi rostul lui liric. Ea urmăreşte, poate şi datorită profesiei de interpretă de operă, evoluţia şi desfăşurarea în sunet a cuvântului, oferindu-i acestuia o dimensiune ontologică. Pe de altă parte, Katya Kelaro înveleşte sensul liric al cuvântului cu forme plastice, creându-ţi astfel senzaţia că participi la ridicarea unei catapetesme a lumii în care trăieşte. Iar lumea autoarei este totalmente una onirică, în care visul şi jocul imaginilor suprarealiste construiesc demersul argumentativ pentru frumosul ce se arată în intimitatea umbrelor, aici purtând numele de Joline, arătând, pe de o parte, feminitatea frumosului, cu potenţa creatoare, iar pe de altă parte particularitatea acestuia, anume că se lasă interpretat, locuit de cel care ştie să vadă dincolo de aparenţa unei simple imagini reprodusă, cu ajutorul luminii dar şi a obiectului în sine, în umbră. Întreaga carte de debut a autoarei are în centru, ca punct tematic, umbra. În jurul acesteia gravitează toate celelalte elemente care construiesc chipul Jolinei, pe cel al omului şi al lumii acestuia, şi anume teme precum dumnezeu, femeia, iubirea, apocalipsa cu judecata de apoi, copilul, oraşul şi multe altele.
Poezia Katyiei Kelaro este una care revigorează inima şi inteligenţa lectorului, punându-l de multe ori pe acesta în situaţii de a se privi pe el însuşi în text. În fond, partitura pe care ne-o propune autoarea, este aceea că poezia este umbra care poate da contur obsesiilor şi idolilor omului. Pe de altă parte poezia ei este una a frondei, a protestului faţă de kitsch. Autoarea chiar dacă locuieşte în postmodenitate, acest cartier al culturii universale în care mulţi artişti fac trafic cu sufletul, artişti care pretind că sunt locuitori ai turnurilor babeliene de sticlă a poeziei, ştie când întâlneşte un iubitor de „ejaculare a minţii". Poezia ei este singura formă de protest faţă de aceştia. Drept dovadă că, pe autoare nu o întâlnim în multe reviste de literatură contemporană, la modă, care impun, prin programele editoriale, autori şi măşti. Ea ştie că valoarea se dobândeşte prin moarte, această umbră, această rivală a viului şi visului.
Katya Kelaro se priveşte în oglindă şi se confruntă cu elementele slabe ce susţin temelia narcisismului. Totodată, în privirea ei, autoarea găseşte îmbrăţişarea de care arta în general are nevoie, frumosul şi plăcerea. Fiinţa este văzută de poetă ca un labirint în centrul căreia se află arborele poeziei, a cărui fruct este însuşi omul. În acest sens am să redau aici câteva versuri din poemul ce dă titlul volumului de debut, „Pe umbra mea o cheamă Joline": „artistul mort e de două ori mai valoros, / când picta în atelier / era, în schimb, un mare pericol / cuţitul care l-a dezosat de viaţă ţi s-a înfipt în creier / moartea e telefonul umbrei lui, în criză de fise: / mă recunoşti? Cea mai fidelă amantă a unui bărbat // femeia are în umbra ei o posibilă rivală / aşa că / v-o prezint pe Joline / fiica unui cadif cu plăceri maso / eu în bocanci, ea cu toc cui /…/când o strâng pantofii de domnişoară glamour / devine gheişă într-un pat cu teatru chinezesc de umbre".
Poeta reuşeşte să ne introducă în starea uşor euforică a scenei, creând personaje prin intermediul cărora ne invită să deschidem cutia fantasiei. Asemenea poeţilor vizuali, Katya Kelaro eliberează prejudecăţile legate de relaţia poezie-imagine şi te obligă să pătrunzi în fiecare act ce se pune în scena limbajului poetic. Lirismul ei este conturat, nu doar de prezenţa reuşită şi plăcută a personajelor, ci şi prin punerea în relaţie a problemele cu adevărat grave, metafizice cu care se confruntă acestea.
Deşi poezia ei se desfăşoară parcă într-un spaţiu neconvenţional, ea nu este una a spectacolului de prost gust, ci dimpotrivă, ea reprezintă glasul din totdeauna al divinităţii. Ea comportă elasticitate, permiţând astfel, privirea din unghiuri multiple. Decorul spectaculos în care se desfăşoară poezia Katyei Kelaro este unul al spaţiului nemăsurat în care personajele puse în dialog construiesc teoriile transdisciplinare ale poeziei. Toate inovaţiile şi toate eforturile de înnoire a materiei poetice care au apărut în ultimele opt decenii sunt cunoscute de aproape de către autoare. Iar, în ciuda acestui bazar de inginerii poetice, Katya Kelaro (re)aduce în prin plan „epoca de piatră a păsărilor", o epocă în care Dumnezeu Fiul este văzut căţărându-se „cu îngerii pe baobab", o epocă a poveştilor şi a repovestirii, o epoca a nunţilor dintre umbre. Iată, în acest sens, ce ne spune poeta în poemul „Autoportret cu hermină albă": „stau ghemuită în oul de sepie / cu genunchii la gură / aştept să-mi naşti mâinile de sticlă albăstruie / copiii se nasc la 9 luni dar eu nu mai ştiu / de când mă aflu aici căutând poarta / nu am oase ci o mie de inele suprapuse într-un triangle / pe jumătate şarpe jumătate amorfă cu coarde / îmi modific fibrele odată cu mareea / oamenii trec şi lipesc pergamente îmbibate-n ulei / uite mugurele din profil / nasul / obrazul ascuns între palme / cordonul ombilical petrecut jurul umerilor / parcă e şarpele cu care lupta laocoon / fiecare om are în preajma lui moartea / acolo în uter pe întuneric / doar hermina albă stă de pază să-l muşte de cap / să pot ieşi afară / unde mi-au pregătit nunta".
Citindu-i poezia, încărcată poate în unele locuri de prea mult vizualism, sensibilitatea este peste tot prezentă şi se dezvoltă tot mai puternic cu încercările poetei de a pune în evidenţă destinul dramatic al omului. Experimentele lirice ale Katyei Kelaro pot fi văzute ca nişte fotograme de expresie analitică a condiţiei umane. Iată în acest sens un poem remarcabil, „Imaginea ta e ultimul lucru pe care l-am văzut în altă viaţă": „te aşez în pat ca pe o cruce. Eşti o pasăre mazoat răstignită pe cearşaf. / sub axila dreaptă porţi cuiburi / pentru jumătatea a doua a vieţii / ţi-aş îmbrăţişa bazinul ca şi cum aş toarce un caier să scot / din tine senzaţii necunoscute până azi, să te zbaţi, /…/ sunt o perpetuă jertfă. / intri în mine într-un fel deplin, sacerdotal. // iubirea pe o anumită treaptă e foc, e junghiere. / omul de azi îl junghie pe cel de ieri şi din spintecarea lui / iese lumina". În acest poem autoarea exprimă paradoxul omului dintotdeauna, pregătit oricând să joace în funcţie de lumina care îi cade pe rol.
Pe de altă parte poemele Katyei Kelaro sunt dominate de motivul literar al închiderii în operă, contestat de majoritatea scriitorilor de astăzi. Acest ermetism suprarealist propus de autoare, combinat cu scenele de viaţă bazate pe sentimente şi melancolie, ne arată deosebita şi miraculoasa valoare a comunicării poetice. Multe dintre elementele de rezistenţă ce constituie zona de identitate a Katyei Kelaro, ce sunt domneşte aşezate în vitraliile acestor pagini, constituie schiţa de lucru al unui autoexil liric. Atitudinea şi viziunea poetică a sopranei pot fi şi în avantajul dar şi în dezavantajul autoarei, însă acest lucru îl va argumenta cu siguranţă, poezia viitoare a Katyei Kelaro. Cert este că, până atunci, avem de a face, acum, cu o poetă care impune un spaţiu al descifrării şi totodată al încifrării fiinţei lăuntrice ca alternativă la orbire, prin iluzii şi metapovestiri. În acest sens mai redăm în încheiere un „poem leonim", structurat pe acelaşi tip de discurs oniric, despre care spuneam că legitimează prezenţa în literatura română a Katyiei Kelaro: „cu ce cămaşă să te întâmpin / cu una de in, de cânepă sau de sâni? // o să ne iubim ca şi cum ai lupta cu un lup în zăpadă / urme de sânge să ningă a sfârşit / câmpul să fie o casă unde au încăput mobile / o casă cere ne-a aşteptat o viaţă nevrând să fie locuită de un străin / o casă ce trezeşte cu fiecare îmbrăţişare a noastră / lăstari de fereastră / cupole / firide / arcade / coloane /…/ îţi împletesc din zăpadă pentru creştet o cunună / îţi pun zăpadă pe umeri ca şi cum te-aş îmbrăca într-o / lungă cămaşă de in o cămaşă barbară / degetelor noastre suprapuse le dau dinţii / întri în mine răstignindu-ţi părinţii". (P.G.)

O plimbare cu maşina galbenă a Irinei Nechit

2010-06-08T01:29:00.001+03:00

Irina NECHIT
Copilul din maşina galbenă
Ed. CARTIER, Chişinău, 2010

Irina Nechit este o poetă de forţă în Republica Moldova şi recunoscută atât în România, dar şi în alte state ale lumii. Ea s-a impus în literatura timpului nostru prin originalitate, folosind ca mijloace de comunicare poetică arta discursului apropiat de realitate, dar în acelaşi timp, aflată în vecinătate cu jocul oniric, întâlnit, de altfel, la mulţi congeneri ai autoarei. Prezentă sub diferite pseudonime în lumea virtuală, autoarea încearcă fel şi fel de experimente lirice, impunând de cele mai multe ori nevoia sentimentului de adrenalină. Aşa par să stea lucrurile şi în cazul ultimului volum de poeme al autoarei, apărut anul acesta la Editura Cartier din Chişinău, Copilul din maşina galbenă, volum secţionat cu atenţie, în funcţie de tematică, în trei părţi. Temele centrale ale cărţii pot părea frivole pentru un cititor neobişnuit cu limbajul poetic postmodern, însă, avem de a face cu o poezie fenomenologică, o poezie a intimităţii imediate, o poezie construită cu elemente froidiene, memoria, în care se manifestă ca o fantasmă copilăria, şi glasul metafizicii de toate zilele, dramatismul tehnicizării omului. Teme precum: copilăria, familia, iubirea, anotimpul iarna, maşina (element principal al tehnicizării), moartea, sângele, oraşul, constituie punctele albe ale adrenalinei poetice ale Irinei Nechit. Dacă urci în maşina galbenă a poetei vei putea observa cum elemente ce aparţin perioadei mondene ale modernităţii târzii sunt invocate în postmodernitate tocmai pentru a pune în evidenţă ideea de mască, necesară, de altfel, într-o lume a provocărilor, o lume a demonilor. Pe parcursul volumului vom observa că această mască a autoarei poartă chipul copilăriei, iar în momentele dramatice poartă chipul femeii mature, pusă în situaţia de a folosi uneori mănuşi. „Ştiu să mă port cu mănuşi albe cu demonii din mine şi din tine / au înţeles şi eu asta / îşi pun şi ei mănuşi albe" ne spune poeta în poemul Cu mănuşi albe.
Chiar dacă Irina Nechit circulă pe autostrada postmodernismului alături de fel şi fel de vitezomani, autoarea preferă să circule pe prima bandă, loc ce permite, în ciuda sentimentului de finitudine a istoriei, o clipă de meditaţie atât asupra drumului parcurs, cât şi a naturii prezente (drumului din faţă). În viziunea poetei doar un suflet curat, pur, neatins de obsesia tehnicizării, poate privi dincolo de parbrizul cotidianului, poate privi natura ca pe un organism în continuă mişcare, mişcare ce generează liniştea. Zvâcnirile realităţii o fac pe poetă să vadă în copil revolta. Iată, în acest sens, ce ne spune poeta în poemul care dă titlul volumului: „Copilul roade cu unghia florile de gheaţă / îşi zgârie numele pe geam / dealurile albe nu se mai văd // mâna lui mică prinde fulgii din zbor / bărbatul de la volan îşi întoarce capul / spunându-i să închidă fereastra imediat / …/ fulgii roiesc în lumina suspendată a farurilor / ninge liniştit peste câmpia cu iepuri adormiţi / ninge peste brazdele adânci / o răstignire se pierde în întuneric". Acest pastel de factură postmodernă ne arată ca autoarea se simte apropiată mai curând de poezia ca act de eliberare şi contemplare, decât de poezia cruntă şi îngreunată de figuri de stil. Chiar dacă imaginile uşor suprarealiste te trimit cu gândul către arta plastică, poeta Irina Nechit urmăreşte mai curând, să ne facă părtaşi la descoperirea sinelui. Ea se debarasează de anvelopele grele şi fumegânde şi pune în locul acestora Poezia.
Irina Nechit trăieşte şi construieşte lumi şi locuitori pentru acestea după chipul ei. Ea înţelege că iubirea sinceră poate face ca ideile şi credinţele să devină corpuri vii. Iată ce ne spune în poemul „Omuleţul meu": „Toţi omuleţii pe care îi desenează / bărbaţii femeile copii / pe uşi pe asfalt oriunde se nimereşte / la matinee summituri şi cenacluri / ajung să trăiască într-o ţară a lor / a omuleţilor cu beţe în loc de picioare / cu cercuri în loc de capete. / Acolo am să-i pot găsi pe omuleţii / pictaţi de mâna mea cu tot felul de creioane şi pixuri. / De fapt, eu îl caut pe cel mai frumos dintre ei - / odată am luat o carioca şi mi l-am pictat pe burtă. / Are un semn pe obraz. / Nu l-aţi văzut?" Într-un alt poem (Pălmuită dar mereu calmă) putem observa cum combustibilul ce alimentează (autovehiculul galben, luminos) poezia autoarei ne inundă de lirism autentic. Citind poemul ai senzaţia că autoarea construieşte special pentru tine o autostradă, dar pe cerul căreia păsările cântă şi se împerechează: „nu-mi pot dezlipi faţa de pântecul tău / îndulcit cu lumină / iubita mea pălmuită dar mereu calmă, / lasă-mă să putrezesc / în umezeala ta fierbinte / să lunec în pâlnia neagră a sexului tău / îmi place să văd cum intră soarele / în deschizătura de catifea / din nou păsările cântă şi se împerechează iubita mea / din nou mâna mea miroase a sânge" (Pălmuită dar mereu calmă). Cu o astfel de viteză lirică, ce aduce în prim plan senzualitatea şi substanţa poeziei autentice, care nu apelează la un limbaj intelectualist şi ingineresc, putem spune că Irina Nechit, poetă de formula întâi „are toate şansele să devină o călugăriţă" a verbelor lichide. (Paul GORBAN)

un aparat de fotografiat a prins mirosul fructului ce îmi ucide moartea

2010-06-06T13:26:00.004+03:00

în fiecare dimineaţă strâng merele
aduse noaptea de strigătul ce-mi vaietă visele
şi le aşez în laptop lăngă alte mere
aduse de gleznele altor dimineţi
cele mai multe rezistă anotimpurilor unui an
şi din când în când cobor cu iubita
în cutia lor şi înotăm
alte ori le arunc spre cer şi le muşc aripile
de cele mai multe ori intru în ele şi mă joc ca un copil
de-a v-aţi ascunselea cu dumnezeu
mă găsăşte uneori stând cu degetele înfipte în seminţe
şi atunci îmi spune că toamna nu vine niciodată
dacă seminţele nu se apropie de malul sub care
sunt adunate cotoarele muşcate de gravide

încep să cred că micile picanterii
au întotdeauna câte un cotor ascuţit
viaţa mea se aşează confortabil bucată
cu bucată până când un aşternut o ascunde
în trupul răsucit de atâtea forme de fecioară

*
în dimineaţa aceasta dansez în livada cu meri
am senzaţia că avem acelaşi corp prin locul
căruia trec milioanele de păsări şi miloane
de albine am senzaţia că un aparat de fotografiat
a prins mirosul fructului ce îmi ucide moartea

ar fi multe multe de spus aici dar mai bine
las merele să-mi sugă pieptul şi pe urmă
am să vă chem să vă spun poveşti
despre femeia care l-a adus pe dumnezeu
în farfuriile noastre

Inima bate după ce se stinge cerul

2010-06-05T22:42:00.005+03:00

mâinile tale, iubito aduc de departe zborul pescăruşilor
eu dintr-un mal sau altul mă întind să-ţi prind aripile
asemenea timpului care se strecoară printre frunze ca o ciocârlie

îţi faci un potop în care mă cuprinzi şi din care mă naşti
discret sub pleoapele ce bat sâmbăta toaca în curtea Cetăţuiei
buzele unui călugăr trupul meu a început să ningă sufletele pe care
le-am găsit îmbibate în sânge lângă izvorul de curcubeu în care
ceasurile înoată ca nişte zmei peste mormintele aprinse de paşte

deşi părul tău, iubito a început să lege caii din iarba proaspăt ruptă
de lamele ce bolborosesc motorină peste el atârnă buzele-mi învârtite
de cerul înjunghiat de stele peste el se-aşează întreaga linişte ce-şi
zvântă raiul fără sâni ce-mi strigă sufletul din zidurile Cetăţuiei

trece trenul pe sub casa noastră iubito în el o felină închisă sub sticlă
prinde muştele sătule de sânge un copil cu degetele galbene desenează
soarele pe geam şi-l urcă până pe terasa noastră acum dă-mi voie să-ţi pun
în jurul trupului fecioarele care-au născut printre scânduri verzi cutii
ce au început să gângurească versuri întâmplător inima le bate fix după ce
se stinge cerul întâmplător simt unghiile tale în pământul de peste mine
întâmplător mâinile tale, iubito aduc de departe zborul pescăruşilor
şi eu dintr-un mal sau altul mă întind să-ţi prind aripile